“Mai ţii minte când…”

Unul dintre lucrurile care mă fac foarte fericită e faptul că sunt omul “mai ţii minte când” din viaţa prietenilor mei.
Că am făcut nebunii pitoreşti, colorate şi memorabile împreună.
Acum, desigur, o parte dintre prietenii şi prietenele de atunci s-au însurat – măritat şi-s la casele lor, au o familie de hrănit zi de zi şi nimic nu culcă spiritul de aventură ca responsabilitatea zilnică. Dar nu se pot opri să nu zâmbească gândindu-se la cel mai vesel trecut din viaţa lor. Pe care, de obicei, l-au petrecut cu mine.
E adevărat, nici eu nu mai fac genul de demenţe absolut halucinante care era specialitatea mea în tinereţe. Şi nu că n-aş putea, sau le repudiez. Pur şi simplu, fără să vrei şi fără să-ţi propui, începi să-ţi pui problema priorităţilor din viaţa ta, îţi dai seama că timpul tău e finit şi vrei să faci toate lucrurile frumoase pe care le poţi face atâta timp cât exişti. După, nu ai nici o şansă.

*

“Mai ţii minte când…”
“Da, mai ţin. Şi nu-mi vine să cred câtă varză aveam în cap.”
“Hihi, da. Dar ne stătea bine.”

Există o vârstă a tâmpeniilor făcute de dragul de a face tâmpenii. E firesc. E în datul natural al lucrurilor. E important s-o trăieşti. Să nu rămâi cu marele regret al unei vieţi trăite după dictare.
Există o vârstă când riscul e pâinea ta cea de toate zilele.
Există o vârstă când urăşti finalurile previzibile.

Şi partea frumoasă este că, deşi fizic şi intelectual depăşeşti această vârstă – sau, mă rog, aşa e recomandat 😀 – sufleteşte ea rămâne cu tine şi nimic nu ţi-o poate lua.