“Mamă, da’ ce tare urăşti bărbaţii!”

Habar nu am ce anume, din tot ce scriu eu, face să se umfle periodic tărâţa într-un număr oarecare de oligofreni care încep apoi să mă acuze de diverse imbecilităţi şi, la final, enunţă ca verdict: “Vai, dar ce urăşti bărbaţii.”

De unde ai ajuns, bă, la concluzia asta? aş întreba, dacă nu mi-aş fi impus în ultima vreme să nu pierd vremea în discuţii cu oligofreni. Doar pentru că le-aş da foc, înseamnă neapărat că-i urăsc? 😀

N-am zis niciodată că urăsc bărbaţii. Dimpotrivă. Sunt bărbaţi cu care m-aş mărita azi, dacă m-ar cere. Sunt bărbaţi pe care îi admir, bărbaţi pe care îi plac. Şi bărbaţi pe care îi respect. Bărbaţi cu care mă amuz copios la o bere. Bărbaţi cu care pot vorbi orice. Bărbaţi care sunt sexualitatea ambulantă. Ba chiar sunt bărbaţi care le combină pe toate cele de mai sus.

Dar exact ca Internetul, unde deşteptul tace, prostul e vocal ca sirena miliţiei şi senzaţia de ansamblu e “mamă, ce s-a prostit omenirea”, şi în cazul bărbaţilor, ăia mişto vorbesc doar când au ceva de spus, iar proştii ţăcăne clişee, dobitocenii, tentative penibile de băgare de seamă de dimineaţa până seara. Şi impresia de ansamblu e: “Hai să ne călugărim, că Dumnezeu pare ultimul bărbat neprost din univers”.

Punctez: IMPRESIA DE ANSAMBLU. N-am fost niciodată sclava impresiilor de ansamblu, am ales mereu să aştept până la etapa impresiilor specifice.
Dar, da, dacă urăsc din inimă ceva, sunt apucăturile anumitor categorii de bărbaţi, pe care îi numim în cele ce urmează “proştii care merită să moară în chinuri”. Şi apucăturile astea sunt următoarele:

a) Tratamentul femeii ca ţintă

“Moamăăă, ce bunăciune eşti, să moară mama, ăuuuuu!”
E jignitor cu draci. E jignitor cu draci ca un tip să te contabilizeze drept “gaura aia în care vreau eu să mi-o înfig”. E la fel de jignitor ca atunci când ar veni una picată de nicăieri la voi, să vă spună că trebuie să-i plătiţi întreţinerea acum, să-i luaţi un Lamborghini nou nouţ şi o excursie de shopping la Milano. Aşa, hodoronc-tronc, fără acordul vostru prealabil că ar exista un interes comun în sensul ăsta.

PE SCURT, CEEA CE AM OBSERVAT MEREU E: BĂRBATUL DEŞTEPT TRATEAZĂ FEMEIA RESPECTUOS ŞI NEUTRU. PENTRU CĂ ŞTIE CĂ N-A CÂŞTIGAT-O LA BELCIUGE. PROSTUL FACE CA BULĂ DIN BANC, O TRECE DIRECT LA FUTUTE. ŞI NU ÎNŢELEGE DE CE ÎL URĂSC TOATE CU BULBUCI.

b) Tratamentul cu reţetă

Asta e o subspecie a lui a, de fapt. Printre proştii care au impresia că femeia care trece prin faţa lor e un fel de proprietate vorbitoare, pe care nu trebuie decât s-o cumperi, folosind complimente ca monedă de schimb, există prostul făcut grămadă, care are tactică bine stabilită. Aceeaşi pentru toată lumea. Se adună cinci fete şi râd cu lacrimi de roboţel.
Unii pun problema la fel până şi la nivel de vrăjeală. Au complimente despre care cred că-s foarte eficiente şi le repetă tuturor.
Orice doctor vă va spune, dragi prostani, că nici măcar reţetele reale, cele cu medicamente, nu funcţionează identic la toţi pacienţii. Şi atunci, cât de infinit de oligofren să fii, să crezi că o anumită vrăjeală ţine la toate femeile?

c) Tratamentul ultra-autoritar

Sau prostul care nu suportă să fie contrazis. Şi mă refer la idiotul bătut în cap căruia îi explici cu blândeţe, cu argumente calme şi raţionale, că n-are dreptate. Îi arăţi de ce greşeşte şi ce consecinţe are greşeala lui. Nimic! El o ştie pe a lui. Pe ăştia i-aş castra, să nu se reproducă. Tot răul din univers a început cu incapacitatea de a gândi o problemă din mai multe puncte de vedere.

Tratamentul intruziv

Enter prostul băgăcios. Ăla pe care-l fute grija de tot ce nu e problema lui. Ăla care te interoghează ca la poliţie şi are impresia că e locţiitorul lui Dumnezeu pe probleme de bine şi rău. Prostul sinistru care n-are o viaţă personală, că-i prea urât şi antipatic să-l tolereze cineva, şi atunci îşi sublimează lipsa de ocupaţie în futere de grijă faţă de tot ce nu-l priveşte.

Tratamentul paradă-de-sine

Ăsta e prostul care, neîntrebat de nimeni, îţi povesteşte ce de bani şi relaţii are. Şi ce şmecher e. Şi ce realizări are. Şi câte poate face pentru tine. Şi cum e prieten cu (insert listă de personalităţi din toate domeniile). Şi poate să-ţi facă rost de orice, oricum şi oriunde.
Şi te freacă la icre, interminabil şi obositor, despre valoarea lui nambăr oan, până la momentul fatidic în care, ca să-l testezi, îi ceri să facă concret ceva.
Pfoooa. N-o să vezi cascadă naturală mai mare decât cea de pretexte pentru care nu poate în clipa aia să facă nimic.
Şi eu întreb: de ce să te lauzi cu chestii care nu-ţi stau cu putinţă? Nu ţi se pare că e cea mai clară indicaţie că nu ai nimic real cu care să te lauzi?