Fish Eye Fest, ziua a doua: extaz în ploaie

După cum vă povesteam aici, un festival tânăr şi energic, plin de vibe şi de atitudine, de varii arte (muzică, teatru, pictură, desen, etc.) şi awareness (pe arhitectură şi mediu care, între noi fie vorba, e drama întregii Românii) m-a luat să-i fiu blogger. Prima zi o găsiţi pe linkul galben din rândul de mai sus.

A doua zi, am început prin a merge la Arca Bar, atelierul de terapie prin artă. Am întârziat puţin, de aceea n-am putut fi participant, doar băgător de seamă. Şi asta s-a întâmplat la o oarecare distanţă, pentru că doamna Raluca Ciobanu, cea care a susţinut workshopul, mi-a explicat că nu mă pot uita peste umărul cuiva care-şi desenează sufletul pe o foaie; ar compromite exact ideea de terapie. Lucru pe care l-am înţeles, şi, tocmai de aceea, mi-am luat o cafea, m-am logat la internet (cel mai coerent şi rapid internet din toată Vama, Arca Bar au fost eroii mei de sâmbătă), şi, butonând de zor pe laptop, să mă fac că lucrez, i-am urmărit pe participanţi. Li s-au pus la dispoziţie creioane şi acuarele de toate tipurile, apoi a urmat sesiune de discuţii legate de opţiunile lor şi, invariabil, la final îşi scotea capul câte o dramă personală. Cert e că suntem un neam oribil, care ne pricepem cel mai bine la a ne face rău unii altora, şi mai cu seamă oamenilor pe care pretindem că-i iubim. Bine, dar pe asta v-am mai scris-o eu în vreo 675433220076533 de postări. Un workshop de art therapy nu face decât să confirme.

***

Şi dacă tot eram bine mersi la Arca Bar, şi aveau cafea tare, făcută cu răspundere, şi net ca lumea, nu jalea aia înceată care te făcea să stai mai mult offline decât on, caracteristică restului Vămii, am rămas şi la următorul workshop, cel de pictură 3D. Tot ca băgător de seamă, pentru că în scurt timp începea seminarul de ecologie locală, la care voiam să merg neapărat.

Artistul Lucian Hrisav ne-a explicat că, pentru a obţine iluzia de tridimensional, trebuie să aplicăm straturi de vopsea, apoi să le lăsăm să se usuce. Apoi următorul strat. Şi tot aşa. Muncă lungă, migăloasă, cu pauze lungi şi dese, în care participanţii m-au cooptat la un joc de mimă. Partea amuzantă era că în grup se infiltrase şi un american, iar diferenţele culturale, vizibile inclusiv la mimă, erau de un umor involuntar delicios.

***

Nu ştiu cum au ieşit lucrările colegilor mei de mimă, pentru că am plecat urgentisim la hotelul D’Or, care era, dumnezeule, cea mai luxoasă destinaţie a Vămii Vechi (deşi tot baie turcească avea, hihi), şi unde se întâmpla povestea cu ecologia. Prezentată în limba engleză, pentru că apăruse un grup mare de studenţi străini cu bursă Erasmus şi dominau numeric activitatea. Aşa e întotdeauna. Tu ţii seminar de ecologie, să-i înveţi pe români cum să-şi apere avuţiile naturale şi vin străinii să ia notiţe, în timp ce românaşii cărora le e destinat seminarul beau bere la pahar de plastic pe plajă. Şi apoi aruncă paharul tot pe plajă.

Pe scurt, ideea e că Dobrogea de Sud are nişte peşteri impresionante, cu multe specii de animale care nu se găsesc decât aici, şi că ideal ar fi ca localnicii să nu le umple de gunoi când le vizitează, respectiv ca oraşul Mangalia să nu se întindă peste ele, pentru că e păcat de tot ce se distruge acolo. Dar lupta cu prostia umană e mereu fascinantă. Băieţii care se străduiesc să conserve ecosistemul au pus întâi o placă de fier cu toate explicaţiile şi informaţiile legate de Peştera Limanu. A fost furată în mai puţin de o lună. S-au gândit şi au pus o tăbliţă de lemn cu aceleaşi informaţii şi explicaţii. Pac – în două săptămâni nu era. În cele din urmă, au turnat un stâlp de beton, pe care lipesc periodic afişul cu informaţii. Afişul, evident, dispare din trei în trei zile; noroc că nimeni n-a găsit metoda de a fura betonul.

Concluzia: unicul mod de a proteja mediul în România este să extirpi populaţia. Idee care, cu vârsta, începe să-mi devină din ce în ce mai simpatică.

***

Pentru că workshopurile se terminaseră, iar trupa de teatru aleasă pentru festival nu-mi plăcea de nici o culoare, m-am reîntors pe scena muzicală. Şi am prins ultimul cântec şi bisul trupei byron. Lin, elegant, melodios, aşa cum e această trupă de câte ori am auzit-o.

Dacă byron sunt mai complecşi muzical, pe Robin and the Backstabbers, care au urmat, îi iubeşte Dumnezeu mai mult. Pentru că, în timp ce-şi făceau soundcheckul, a început să plouă. Asta s-a potrivit cumva peste faptul că publicul a ajuns la nivelul optim de sânge în alcool şi a început o isterie extatică şi orgasmică în ploaie torenţială, complet bizară pentru ora 5 după-amiaza, o ţipureală generală care a început încă de la soundcheck şi s-a tot lungit în cele cam trei bisuri care au urmat. Lumea urla după Robin and the Backstabbers să vină înapoi chiar şi după ce aceştia erau deja înfipţi în bere până la genunchi.

***

I-am adresat lui Robin câteva întrebări:

LL: Isterizaţi mereu lumea când cântaţi în ploaie?
Robin: Am avut o lansare de videoclip în Herăstrău, pe 30 mai 2013. Nu poţi să-ţi imaginezi cum a plouat acolo. Aşa că, da, ploaia e recuzita noastră.

În cazul vostru, lumea a început să urle încă de la soundcheck. Ce-aţi băgat în soundcheck, de-au înnebunit aşa?
House bine controlat. Cred că faptul că e bine controlat ajută.

Care e cel mai interesant lucru pe care l-ai făcut în ploaie vreodată?
Am reparat un prăjitor de pâine în ploaie.

Şi? Ceva efecte speciale, explozii, una alta?
Aparatul de prăjit pâine a început să funcţioneze, iar noi, după cum vezi, suntem aici în acest moment. Deci, nici un efect secundar nedorit.

Când ai venit în Vamă prima oară?
Nu mai ţin minte.

Ei, hai, boemule, nu ne înnebuni.
Nu mai ţin minte, pentru că nu am venit de multe ori.

Nu eşti un vamaiot?
Nu. Prefer munţii. Şi prefer să-mi petrec vacanţa în Bucureşti. Deşi ai impresia că vara nu se întâmplă nimic în Bucureşti, de fapt, se petrec multe lucruri interesante.

Ca de exemplu?
Ca de exemplu, faptul că am timp să scriu şi să înregistrez.

În munţi, unde te duci?
Prefer Munţii Călimani. Acolo a început trupa. Eram eu singur în Munţii Călimani, când am hotărât că voi face o trupă şi se va numi aşa.

Care a fost cel mai palpitant concert în condiţii improprii pe care l-ai avut?
Eram tot pe malul mării, iar lângă scenă, a murit un nene.

Şi cum aţi incorporat nefericitul eveniment în concert? Sau aţi mers înainte netulburaţi?
Nu am mai dat drumul amplificării şi am cântat câteva piese acustic pentru el.

Cum a reacţionat publicul?
E de neam prost să spui că foarte bine. Dar a fost un concert adaptat situaţiei neprevăzute şi primit ca atare.

***

Din punctul meu de vedere, trupa Golan a fost dezamăgirea serii. Asta pentru că îmi plăcuseră foarte mult pe YouTube şi mă aşteptasem să fie zdrobitori live.

Din păcate, experienţa pe care o oferă o trupă în spectacol e adeseori radical diferită de ceea ce auzi pe înregistrări. Live, Golan mi s-au părut şterşi, inexpresivi şi blegi. Poate că e vorba şi de lipsă de experienţă. Trecerea la o scenă mare presupune nişte muncă de adaptare.

***

Alternosfera, headlinerii serii, însă, au fost dinamită pură, energie vulcanică şi plăcere evidentă, pasională şi supremă, a prezenţei pe scenă. Dacă pe Golan îţi venea să-i întrebi ceva de genul: “Totuşi, pe voi cine v-a obligat cu biciul şi sila să vă urcaţi pe scândura asta?”, în cazul rockerilor moldoveni, era vizibil că scândura aia era raţiunea lor de a fi. Şi sincer, e ceea ce îmi doresc, în subiectivismul meu de spectator, să văd atunci când văd un om pe o scenă. Sunt sătulă de aere de “mamă, ce favoare le fac ăstora dacă îmi urc fabulosul trup pe scările alea”. M-am săturat de pseudo-artişti care filozofează frumos la cârciumă ce e arta, iar pe scenă sunt mai lemn decât lemnul pe care stau.