Netul nostru-i o comoară

Am o crâşmă simpatică în vecini, unde mai ies să scriu la cafea în zilele de vară. Nu, nu Ivan’s Pub, bodega pe care o ştiu toţi prietenii mei, unde se servesc ciorbe imense şi cea mai ieftină mâncare gourmet din univers. Am o crâşmă care e chiar sub geam.

Ceea ce mă distrează la crâşma asta e secretomania patronului în ceea ce priveşte parola de wi-fi. Ţi-o introduce personal, cu mâna lui, să se asigure că n-o memorezi, pentru că “dacă data viitoare te aşezi pe trotuar şi te loghezi de acolo? În plus, nu dau parola la nimeni din bloc, că ăştia-s în stare să intre online pe netul meu”.

E un moş. Cu apucături de zgârcenie crispată, specifice moşilor. Imagine that, ţaţo: cum o să stau eu pe bordură în faţa crâşmei, cu laptopul strategic înfipt în netul lui, furându-l de net (scump, bă, 25 de lei pe lună la Romtelecom, echivalentul a fix două Irish Coffees la crâşma lui.)

Băieţii de la bar mă privesc complice, cu un gest de “asta e, nu-l mai schimbi”.

Dar exact de aceea prefer eu să merg la Ivan’s Pub. Acolo, dacă ţii neapărat să stai în cap când mănânci ciorbă, îţi suspendă ăştia masa de tavan şi te atârnă legată de un scaun, ba îţi lipesc şi ciorba de farfurie, să nu-ţi cadă pe jos. Iubirea trebuie răsplătită cu iubire.