Nota de plată (partea a II-a)

Text de Alina Nedelea

(Prima parte, aici.)

Cativa ani mai tarziu.

Paolo Sorrentino a găsit un job pe un platou de filmare la un moment dat. Avea vreo 20  de ani. Factotum, îi zic italienii. Adică: fac ce ai nevoie.

Conduci actorii acasă cu masina, le duci cafelele şi apa în rulotă dacă ţi se cere, le ţii umbrela să-i protejezi de soare între o dublă şi alta şi, cel mai important, când s-a încheiat ziua de lucru, treci pe la Laborator să predai rolele de peliculă pentru a fi developate.

Era un băiat fericit că a găsit de lucru, dar n-a durat mult până să fie concediat şi să-l trimită în depresie. Cum adică de ce a fost concediat? Că a pierdut rolele de peliculă, de-aia. Nici astăzi nu este capabil să dea o explicaţie decentă. Le-a pierdut şi basta.

Producătorii filmului nu l-au dat în judecată de milă, pentru că era sărac – şi orfan, pe deasupra. ”Ce dreaq să luăm de la ăsta? Ce să-i luăm? Viaţa?”

L-au concediat în şuturi şi asta a fost.

Fine della storia.

Sfârşitul, pe dracu. Pentru că Paolo s-a întors acasă şi, în două săptămâni, a scris un scenariu. Şi, după aceea ,cu cea mai mare nesimţire din lume, s-a dus la teatru. Nu-l interesa spectacolul, ci actorul principal: Tony Servillo. L-a aşteptat în culise şi i-a băgat cu forţa scenariul în braţe. Pentru cine nu-l cunoaşte, Tony Servillo este un actor faimos şi excepţional de bun, de pe scenele de teatru napoletane. Până şi soţul meu, vedetă internaţională, de altfel, l-a implorat să joace într-un film de-al lui, şi nenea Tony i-a zis: ”Michele, poate altădată! Pe mine nu mă interesează lungmetrajele.”

Dar lui Paolo i-a spus scurt şi la obiect: ”Am citit, mi-a plăcut, banii ţi-i găsesc eu.”

Câteva luni mai târziu, Paolo Sorrentino a regizat: ”L’uomo in più”.

Şi în exact acelaşi moment, s-a născut o legendă.

PS: De la el am auzit următoarea replică, atunci când mă plângeam de viaţa mea şi el de-a lui într-o după amiază, la o salată şi o cafea, acum vreo zece ani:

”Alina, în viaţă este ca la restaurant. Te aşezi la masă, mănânci şi plăteşti. Nu neapărat în această ordine, însă.

Există persoane care întâi mănâncă. Şi după aceea, plătesc nota.

Şi alte persoane care întâi plătesc nota şi, după aceea, le soseşte caviarul. Sau friptura. Sau pasta cu suc de roşii, depinde ce au comandat…”

,,Paolo, io tot plătesc, dar  …”, l-am întrerupt.

,,Se vede că ai comandat caviarul cel mai scump, nebuno!” mi-a răspuns şi el,  întrerupându-mă la rândul lui.

Avea dreptate.