Se face multă muzică în România. Muzica asta multă merge pe trei linii de orientare:
a) cârciuma de periferie: manele şi trapanele
b) clubul elitist: rock neo-emo sau electrointelectualii, adică puştii care fac beats extrem de elaborate şi stilizate, cu o lirică voit ambiguă, din care dacă până la final n-ai înţeles nimic, un înger îşi primeşte aripile
c) cafeneaua de oldies: retropop, adică muzică nouă, care sună şi se simte ca aia veche, dar e scrisă şi compusă azi.
Zilele astea, nişte ads pe instagram – culmea, instagram pe care nu prea intru, dar mi-a întârziat ieri un client la un date de biznis şi, de plictiseală, am scrolat un pic şi pe instagram – mi-au atras atenţia că Vama a scos o piesă nouă. După recursul la sămănătorism şi nostalgie băbească după cât de rupţi în c*** eram în 2003, prestat în duet cu Puya, care a devenit foarte aurifer şi militant de când i-a dat Lay’s un shoot în oo pentru homofobie, recunosc că nu prea aveam chef de o melodie Vama.
Dar dacă tot aşteptam… am dat play.
Vreau să spun că noua piesă Vama bifează cu succes major toate cele trei linii de orientare de mai sus. Linia melodică principală cu accente etno o plasează cu succes în cârciuma de periferie, unde se pretează la un dans pe bar; versurile şi alternanţele de ritm îi dau polish-ul smart iar interpretarea vocală e foarte retropop. A sunat Harry Styles, i-a dat ocupat, a închis.
Iar videoul e o nebunie estetică. Foarte joker, foarte Heath Ledger, foarte Jared Leto. (Remarcăm sacoul verde specific de joker.) Şi toate oile şi caprele care semnifică nivelul intelectual al gigelului român.
Problema mea rămâne una: cum îmi scot vreau-să-ţi-dau-banii-vreau-să-ţi-iau-anii din cap, să nu cânt în gura mare pe stradă, că nu şade frumos, maică, ne văd vecinii şi zic că nu eşti cu toate acasă.
io ascult pe repeat Jesus he knows me – Ghost.