Există un tip de anunţuri care îmi sfâşie inima de fiecare dată.
„Oferim spre adopție cățeluș / pisicuță / mai multe animale de companie, le avem în familie de x ani, cuminți, afectuoase, nu mușcă, nu zgârie. Nu le putem ține, pentru că sunt gravidă. Dacă nu găsim stăpân până la nașterea pruncului, le aruncăm în drum.”
Dar de ce nu le poți ține, dacă ești gravidă?
E o mentalitate înapoiată, profund greșită, tipică balcanicilor reduși mintal, cea care spune că animalele au supermicrobi criminali. Tu poți să le pupi în bot și să nu ai nici pe naiba, în schimb, bebelușul se va zvârcoli în chinuri sau ceva.
Realitatea e că dacă îți duci animalul la control veterinar cu regularitate, îi faci baie frecvent, îl perii zi de zi și îl deparazitezi intern și extern de două ori pe an, acesta nu prezintă nici un fel de pericol sanitar pentru nimeni. Și considerând că îl ai deja de x ani, știi deja, sau putem spera că știi, cum să-l menții impecabil.
În plus, dacă videourile de TikTok și YouTube ne învață ceva, acest ceva e cât de important e un animăluț de companie pentru dezvoltarea emoțională sănătoasă a copilașului. Cum afecțiunea blândă, caldă și tăcută a animăluțului îl ajută și pe copilaș să crească sănătos și cu conștiința că e iubit.
Primul cadou pe care l-am cerut, de cum am învățat să vorbesc, a fost o pisicuță. Mereu am iubit pisicile. Mereu mi s-au părut cele mai frumoase și misterioase ființe care au existat vreodată pe pământ. Mereu am avut o conexiune instinctuală cu ele. Dar cum maică-mea era adepta școlii balcanice „animalele se țin în curte”, m-a repezit agresiv. Și evident, de cum am tirat-o de sub papucul ei, primul lucru pe care l-am făcut a fost să adopt o pisică.
Deci, tu s-ar putea să înstrăinezi exact suflețele care i-ar putea fi sprijin și alintare copilului tău, în momentele în care tu n-ai răbdare cu el / ea, pentru că ești ocupat, obosit, stresat.
Și tot cu iubire, animăluțele îi pot inocula puiului tău ideea de responsabilitate. Faptul că se atașează de ele îl face să rețină mai ușor sarcini de tipul ”dă-i de mâncare”, ”schimbă-i apa” și „perie-l.” Pentru că principala problemă a multor adulți este că-și proclamă gălăgios iubirea, dar nu te poți baza pe ei cu absolut nimic concret și practic.
Ca să nu punctez cruzimea nejustificată la care îl supui pe animal. După niște ani de conviețuire, companionul tău a ajuns să vadă în tine sursa lui esențială de iubire și de grijă. Și brusc, te dispensezi de el ca de un gunoi, fără ca el să fi greșit cu ceva. Și fără ca situația să o justifice. Refugiații din Ucraina au străbătut mii de kilometri cu animalele în brațe, pentru a le proteja de război și suferință. Și tu îl abandonezi pe baza unor mituri băbești?
În plus, nu știi unde ajunge. Cum va avea grijă de el adoptatorul. Dacă îi va oferi îngrijirea de care are nevoie. Dacă nu-l va abuza sau neglija.
Dar hai să presupunem că ajunge la un om minunat, care îi oferă toată tandrețea din univers și cel mai bun tratament. Felicitări, tocmai ai răpit șansa la o viață normală de animal de companie unui cățeluș sau unei pisicuțe din adăpost.
Dacă câinii și pisicile ți-au fost alături cu afecțiune necondiționată până acum, te vor însoți la fel și după ce ai copii. Nu fi jigodie pe baza unei mentalități atât de ușor de demontat cu o simplă căutare pe google. Păstrează-l pe primul prieten adevărat al copilașului tău.
***
***
Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Era o poză cu un câine imens și un copilaș stând unul lângă altul și privind în zare, iar sub poză scria: „Nu este periculos, dacă este educat corect încă de mic. Și nici câinele.”
A, și asta:
Îmi plac toate animalele, dar slăbiciunea mea au fost și au rămas pisicile. Prima pisică am primit-o când am făcut un an, mi-a adus-o tatăl meu. Și de atunci am tot avut. Toate, culese de pe stradă. Când s-a născut nepotul meu aveam și o cățelușă, luată tot de pe stradă. La prima lor întâlnire s-a apropiat temătoare, uitându-se dacă o lăsăm și i-a lins piciorușele. CUM s-o arunci în stradă, de unde inițial ai salvat-o, CUM?! A fost o minune de cățel, dar din păcate a murit otrăvită, nu ne-am dat seama la timp ca s-o putem salva.