Odă multinaţionalelor

Zilele trecute, ca parte a porţiei zilnice de aberaţii – cu siguranţă că are cotă fixă – Lia Olguţa Vasilescu a emanat una monumentală: vina pentru sărăcia din judeţele moldoveneşti şi sudice o poartă exclusiv multinaţionalele. Nemernicii dracu’, care nu se duc la loc cu verdeaţă, lipsit total de infrastructură şi condiţii, să bage banul lor muncit din greu şi să nu aibă garanţia recuperării investiţiei.

E ca şi cum ai avea două fete. Una frumoasă, prietenoasă, simpatică şi cu ţâţe, şi una neglijentă, cu celulită, ruptă pe toate părţile şi buboasă, şi pe care ai şi molestat-o sexual toată copilăria – de aceea a şi ajuns aşa. Şi vine un flăcău, o ia de nevastă pe aia frumoasă. Iar tu, în loc să-ţi asumi responsabilitatea pentru halul în care a ajuns cealaltă fată, îl acuzi pe peţitor că e vina lui că e urâtă şi boccie, că dacă le lua de nevastă pe ambele, subit abuzul tău de mai multe decenii era declarat nul.

Nimeni, nici un investitor, nici o multinaţională nu-ţi datorează bani pe ochi frumoşi, sau mă rog, umflaţi de la retenţia de apă în organism. Creezi condiţii, vine banul. Nu creezi condiţii, rămâne doar să te vaieţi că lumea e rea.

Dar, pentru că atacurile asupra multinaţionalelor s-au reînnoit şi e nevoie de cineva să echilibreze balanţa, ia să scriem noi o odă acestor giganţi care ne ţin în Europa, împotriva voinţei guvernanţilor noştri.

Multinaţionalele au creat joburi 

Faptul că modelul economic cu fabrici şi uzine al lui Ceauşescu, bazate pe producţie şi zero preocupare pentru identificarea unei pieţe, era nerentabil, s-a văzut din secunda în care economia a fost lăsată singură, pe legea cererii şi a ofertei. Toate, toate, s-au dus în cap.

Nu există nimic mai trist decât un orăşel lipsit de multinaţionale. Sărăcie lucie, vizibilă de la o poştă. Locuitori circumspecţi, examinându-i pe venetici cu o vagă agresivitate, ca nişte câini abandonaţi, parţial sălbăticiţi de foame. Un aparat al opresiunii şi al controlului perfect implementate, menţinute prin umilirea constantă şi banii insuficienţi, care să-i erodeze definitiv stima de sine şi ambiţiile omului simplu, şi să-i inoculeze sentimentul final al ratării.

Multinaţionalele au creat o etichetă profesională 

Eram copilaş când a venit revoluţia, deci n-am avut onoarea de a mă intersecta cu modul în care erau trataţi muncitorii într-o întreprindere comunistă, dar mi se suflă în căşti că nasol. Era micul aranjament al şmecherilor şi al ciordelilor, şi erau ţapii ispăşitori. Cu cât îţi propuneai să excelezi în profesia aleasă, cu cât aveai o etică de lucru onestă, cu atât erai căpuşat şi batjocorit pe faţă: “Ce, bă, te crezi deştept”. Practic, performanţa profesională era recunoscută şi pedepsită ca atare. Trebuia să faci pe prostul ca metodă de supravieţuire.

Tehnică pe care, dacă urmăriţi, o mai aplică şi acum o parte din pensionarii foşti muncitori. Nu poţi raţiona cu ei. Aleg trei cuvinte rupte din context, din afirmaţia ta, şi le urlă aparent indignaţi, ca şi cum cuvintele alea i-ar fi pişcat direct în cutele anusului.

Enter multinaţionalele. Care au oferit într-o primă fază salarii corecte, la nivel european, au implementat nişte raporturi de muncă bazate pe respect şi comunicare elegantă şi, minune, chiar au început să se aştepte să faci treaba pentru care erai plătit, respectiv să remunereze performanţa. Că între timp au scăzut şi salariile lor? De vină sunt tot directorii români care au indus cărpănoşenia şi mâncătoria de sub unghii specifice românilor – şi cine a lucrat la patron român ştie exact despre ce vorbesc.

Multinaţionalele au implementat detaşarea de viaţa privată a angajatului 

Sigur, bârfa de birou rămâne bârfă de birou, oriunde şi în orice perioadă istorică. Dar să facem o comparaţie între întreprinderea de tip ceauşist – format care are toate şansele să revină, dacă-i lăsăm pe iluştrii guvernanţi să alunge capitalul străin şi să ne reducă iar la nivel de larve.

În fabrica în care muncea, maică-mea, deşi îşi făcea cu brio treaba ei şi a multor altora, era tratată ca o femeie. Un cetăţean de rangul al doilea. Aşa, şi ce dacă munceşte, ce dacă e bună la ce face, e femeie. Un pic mai sus de regnul animal, dar incontestabil sub noi, cei tari, şi nici măcar nu poate aspira să o băgăm real în seamă, darămite să îi recompensăm într-un fel sau altul performanţa.

Pe lângă ghinionul sinistru de a se fi născut cu un vagin, maică-mea mai era şi divorţată. Cine ştie ce n-a făcut bine, dacă a lăsat-o bărbatul. (Posibilitatea ca ea să-l şi lăsat pe el, pentru că era un jeg leneş şi nesimţit era, desigur, exclusă din start. Bărbatul era ca bradul de Crăciun. Dacă îl aveai, îl puneai la loc de cinste în casă şi unica aşteptare era să-ţi ilumineze locuinţa prin simpla prezenţă).

Practic, orice făcea şi oricât ar fi căutat să-şi demonstreze calităţile, maică-mea a rămas “femeia divorţată”, până a dat întreprinderea faliment. Că asta păţeşti dacă te fute grija de viaţa privată a angajaţilor, nu de randamentul lor.

În multinaţionale, nimeni nu are de dat socoteală legat de ce face acasă, în timpul lui liber. Eşti bun pe ce faci la muncă? Poţi să-ţi bagi şi castraveţi în anus ca hobby, e problema ta. OK, ideal să nu apară pe Pornhub un film cu tine făcând asta, dar nu din futere de grijă pentru viaţa ta privată, ci pentru că poţi afecta prestigiul companiei. Ceea ce e o aşteptare de bun simţ.

Multinaţionalele au implementat preocuparea faţă de satisfacţia clientului

Şi avem termen de comparaţie. Cum eşti tratat când te duci în orice companie, să soliciţi un serviciu, un produs, sau să discuţi o afacere, comparativ cu modul în care eşti tratat la Poşta Română sau la orice ghişeu al aparatului de stat.

Zilele trecute, lui Emag nu i-a mers bine siteul, au picat showroomurile, şi am avut de comandat la punctele lor de livrare din poştă. M-a izbit cum, de câte ori venea alt angajat al poştei să vorbească cu ele, funcţionarele întrerupeau comunicarea cu clientul servit şi-l făceau să aştepte, până se termina discuţia între ele şi coleg / colegă. Şi nu ardea poşta sau ceva. Erau discuţii banale, care puteau aştepta până se căra ipochimenul de la ghişeu.

Valabil şi când te duci să plăteşti un impozit. Eşti făcut să aştepţi să dai bani la stat, în timp ce cucoanele au taifas de dus. Eşti făcut să simţi, deliberat şi repetat, că nu contezi şi că ele îţi fac o uriaşă favoare băgându-te în seamă, intermitent, printre treburile lor mai presus de tine.

*

În concluzie, multinaţionalele au adus, cel puţin în România, comportamentul civilizat. Nu doar prin investiţii, bani şi joburi, deşi nici astea nu sunt de neglijat; dar au normalizat raporturile angajator – angajat, pe de o parte, şi vânzător – client, pe de alta.

Ca să vedem cum ar arăta o Românie în care multinaţionalele îşi fac bagajul şi pleacă, e de ajuns să studiem comparaţia Olguţei. Să luăm judeţele unde acestea nu sunt prezente, pentru că banul public a fost cheltuit pe şmecheriile boşilor dă boşi. Frică, ignoranţă şi umilinţă.

Adevăratul specific naţional.

Foto: pixabay.com.