Pluribus și metafora spiritului de turmă

Vince Gilligan e autorul care a dat omenirii câteva dintre cele mai bune seriale create vreodată. Indiferent dacă vorbim de SF & F (Dosarele X, The Lone Gunmen) sau de thriller & crime (Breaking Bad, Better Call Saul), omul nostru a livrat mereu o poveste minunat construită, personaje memorabile dăruite cu un mix unic de calități și defecte, de care te îndrăgostești iremediabil, replici fenomenale pe care le citezi și după 20 de ani și scene de power cinema, pe care încă le cauți pe YouTube, pentru plăcerea pură pe care ți-o inspiră.

De ce sunt poveștile lui Vince Gilligan atât de intense și de percutante? Poate pentru că, dincolo de toate cele enumerate mai sus, izbutesc să atingă o problemă specifică deceniului într-un mod care rezonează cu un număr mare de spectatori. Pentru Dosarele X, era vorba de neîncrederea în guvernul american prins în mai multe ipostaze făcând uz de fals și trafic de influență. Pentru Breaking Bad, era obsesia anilor 2000 față de droguri și toate miturile asociate, combinată cu un fel de parodie fină a visului american și a îmbogățirii rapide; pentru Better Call Saul, e o răsturnare a parabolei fiului rătăcitor și o parodie fină a tuturor producțiilor vremii cu avocați sclipitor de inteligenți care rezolvă tot și salvează destine.

Practic, toate creațiile lui Gilligan derivă dintr-o fină observație a momentului și lovesc datorită comentariului social care nu îți este servit mură în gură, ci implicit și conținut. Îl recunoști printre rânduri.

Dacă anii 2020 au un blestem, acesta e spiritul de turmă: profeți șarlatani, mitomani și ridicoli care aberează despre iubire în timp ce nu le pasă decât de propriul buzunar și adună hoarde de imbecili în jur, care îi susțin fără întrebări și fără îndoieli, chit că retorica șarlatanilor e cusută cu mai multă ață albă decât un văl de mireasă. Și acest spirit de turmă spălat pe creier și lipsit de orice discernământ este parodiat de Gilligan în noul lui serial excelent, Pluribus, care se poate viziona pe Apple TV. Eu nu am Apple TV, dar am cititori loiali și generoși, care m-au ajutat cu un cont și o parolă, să vadă și sora voastră Pluribus, și să scrie despre el, că merită.

Dacă în alte seriale, de la Game of Thrones și până la The Walking Dead, umanitatea e silită să se lupte cu zombi descompuși și fioroși, cei câțiva dotați cu gândire de sine stătătoare din Pluribus luptă cu zombies fericiți, luminoși și binevoitori, care gândesc toți cu un creier colectiv, vorbesc în cor și au zero spirit practic și de conservare.

În rolul protagonistei Carol Sturka, o lesbiană semicloseted, în sensul că scrie romane erotice hetero să placă publicului, o vedem pe colaboratoarea de bază a lui Gilligan, Rhea Seehorn. Seehorn a interpretat-o și pe Kim Vexler, dragostea imposibilă a lui Saul Goodman, și exact ca în acel serial, livrează o interpretare pe care nu o uiți: autentică, un mix de duritate și umanitate profundă, rezistență acerbă și vulnerabilitate, și o intensitate de briliant. Apocalipsa spălării pe creier fericite lovește atât de adânc pentru că are un contrapunct perfect în luciditatea angoasată a lui Seehorn. Trebuie să fim recunoscători genului SF & F pentru câteva dintre cele mai bune și complexe roluri pe care le-a hărăzit femeilor.

Principalul trădător al lui Carol este propria nevoie de iubire. Și cum zombii fericiți au o tehnică infailibilă de a se adapta la nevoile fiecărui supraviețuitor pentru a-l trage în plasă, Carol își primește idealul feminin periculos de asemănător cu toate fanteziile ei în Zosia: o companioană care joacă la perfecție iluzia iubirii. Aproape că o atrage în capcană, dacă nu s-ar trăda pe ici pe colo. Și modul în care se trădează îți și dezvăluie cât fals e în această iubire de turmă. Cum, dacă omenirea abandonează interesul personal, ajunge curând la sapă de lemn.

E ceva sfâșietor în modul în care nevoia naturală de apartenență determină chiar și o persoană natural imună, cum e Kusimayu, să aleagă din proprie inițiativă să se alăture zombilor fericiți și să-și abandoneze căprița pe care o proteja – pentru că voința personală a singura noastră putere reală. Sau în ostilitatea fățișă în care se închide un imun ca Manousos, care vede o singură soluție: crima în masă.

În Pluribus, nu există eroi. Există oameni imperfecți, exact ca în realitate, și soluții greșite, care mai mult complică problema. Și asta face serialul să fie atât de interesant.

Remarcăm cum, în vremuri grele, arta filmului se înviorează?

***

E acea perioadă a anului când vine factura la hosting. Susține acest site, să ai ce citi și mâine.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.