Poșta redacției: Cum devenim adulți?

by Lorena Lupu

Intro: Periodic, oferim iubire cititorului nostru. Nu, Gicu, nu sub formă de sex, stai jos. În schimb, luăm o dramă personală pe care mi-o trimiteţi pe mail, pe birou@lorenalupu.com, şi găsim o soluţie, pe care oricum n-o veţi urma, dar măcar ne distrăm.

Şi misiva de data asta:

Am vrut de mult timp să-ți scriu, însă mi-a lipsit curajul și am considerat mereu că alții au probleme mai grave. Te citesc de 3 ani și, într-adevăr, am văzut unele cazuri dramatice la Poșta Redacției, oameni care se confruntau cu membri ai familiei cu probleme psihice, care aveau alegeri dificile de făcut, care fuseseră agresați. Nu am vrut să răpesc unei persoane care are nevoie urgentă de ajutor posibilitatea de a-l obține de la tine.

Dar pentru că am avut de multe ori ocazia să învăț din răspunsurile diferitelor provocări aduse de Poșta Redacției și aș aprecia opinia ta asupra chestiunii cu care mă confrunt, m-am decis să-ți scriu.

Am 25 ani, nu am fost angajată până acum (am obținut, luptându-mă cu birocrația, o parte din atestatele necesare, suficient pentru a intra în câmpul muncii) și sunt într-o relație stabilă cu un om absolut minunat, de puțin mai mult de 4 ani.

De când am terminat facultatea (studii de master), vara trecută, sunt prinsă într-o rutină statică, dăunătoare, plictisitoare, dar și foarte confortabilă. Simt presiunea, atât din partea apropiaților, cât și a mea, de a reuși în viață, de a avea, în sfârșit, un salariu și o funcție. Îmi doresc o carieră și mă pregătesc în acest sens mergând la cursuri de formare și citind independent. Vreau o viață care să-mi ofere satisfacții, profesionale și personale, dar îți spun cu toată sinceritatea: mi-e frică. Mă simt nepregătită pentru un job, deși nu am mai puține competențe comparativ cu colegele de aceeași vârstă cu mine, care activează undeva. Mă simt obosită când mă forțez să citesc, deși nu aș avea chef (no shit, Sherlock😅). Mă liniștește traiul comod, unde primesc bani de la părinți, nu fac nimic timp de ore iar zilele intră unele în altele…

Dar acest tip de viață nu reprezintă o opțiune. Nu m-aș putea suporta și aș considera că am eșuat ca persoană dacă nu aș lucra undeva. Concomitent, cred și sper că un job ar contribui la sentimentul că sunt adult și că mă pot descurca singură. La 25 de ani, încă mă simt, nu neapărat copil, dar sub-adult. Uneori, încă aștept pe cineva să mă salveze din situațiile neplăcute în care mă găsesc. Se apropie ziua mea de naștere și, de aproape 10 ani, mă simt mult mai mică decât numărul pe care îl marchează. Mi se pare copleșitor să ai 25 ani și consider că sunt atât de nepregătită pentru această vârstă.

Aș vrea să te întreb: Cum fac tranziția spre viața de adult/ Va rezolva un loc de muncă stabil, măcar parțial, această problemă? Și cum împac cele două ipostaze, persoana care vrea cu disperare să lucreze undeva și să fie unul dintre cei mai buni profesioniști pe care îi cunoaște și individul obosit și speriat de așteptări, care vrea doar să fie lăsat în pace?

Mulțumesc. Cu admirație,

***

Dragă X.,

Îți spun eu prima condiție esențială a maturizării. E momentul când îți pui semnătura pe un contract de închiriere al unei case, singură, cu conștiința că trebuie să îți ajungă suma de bani X pentru toată luna.

Legat de carieră: sper că știi și tu, așa cum știu și eu, că pregătirea asta cu cursuri de formare și alte BS-uri e doar o prelungire a dependenței de părinți, pentru că în secret îți convine fuga de responsabilități. Dar hai să-ți spună sora ta Lorena ce te va forma de fapt pentru o carieră.

Obținerea unui loc de muncă propriu-zis și adaptarea la atribuțiile pe care le prevede.

În absența practicii propriu-zise, 46790 de cursuri nu sunt decât frecție la picior de lemn.

Eu am lucrat și în facultate, pentru că mama nu mi-a dat bani de actorie. A crezut că mă răzbește foamea și vin acasă. Numai că aș fi preferat în acel punct să mor de foame, decât să mă întorc la viața urâtă și lipsită de orice speranță din provincie. Am muncit, am făcut bani, mi-am plătit întâi căminul, apoi o chirie și facturi, din ei, și mi-am urmat visul.

Ideea că primul job trebuie să fie obligatoriu acela de CEO la Pulacalului Inc., e absolut falsă. Habar n-ai câte înveți despre oameni dintr-un job de chelner, de telemarketer sau de supraveghetor al unei săli de păcănele. Faptul că apar probleme și găsești în tine resurse să le rezolvi, faptul că faci față onorabil la job într-o zi în care te zvârcolești de crampe menstruale, toate acestea te antrenează, te fac mai sigură de tine, mai fermă în reacții și mai inspirată.

Pot spune că joburile mici pe care le-am avut în timpul facultății au fost o a doua școală, la fel de utilă ca prima. Chiar mai utilă, pentru că m-a ajutat să deconstruiesc educația de eternă victimă a împrejurărilor, pe care o primisem de la mama, și stilul de viață “ne văicărim toată ziua, dar nu facem concret nimic în legătură cu problemele noastre”, şi să-mi dau seama că, dacă vreau să construiesc ceva, trebuie să pun osul la treabă şi când am chef, şi când nu am, să nu las dezaprobarea să mă influenţeze, dimpotrivă, să găsesc în ea trambulină pentru a sări mai sus data viitoare şi, de câte ori mi se pretind chestii, să abordez realist, cu plusuri şi minusuri, care e utilitatea, care e deranjul, şi dacă utilitatea merită deranjul.

Recomand călduros să încerci un job unde trebuie să te zbaţi, ca de exemplu agent de vânzări sau de imobiliare, dacă ai carnet de şofer. Sigur ai, şi probabil că tati şi mami ţi-au luat şi maşină. Nimic nu te va maturiza mai rapid, nu te va învăţa să cunoşti omul din prima şi să evaluezi câte parale face caracterul lui ca un job unde trebuie să convingi oamenii să cumpere lucruri de la tine.

Sau ia maşina de la tati şi mami şi fă-te curier o lună, două, trei, timp în care aplici pentru poziţii de CEO în continuare.

Îţi spun şi de ce. Un CEO care a spălat vase în tinereţe, sau a cărat prânzuri de la KFC, ştie cum să vorbească şi cu cel mai umil membru al echipei, ştie problemele oamenilor şi ştie cum să-i motiveze. Pentru că înţelege. A fost şi el acolo.

Un CEO care a fost doar la cursuri e paralel cu viaţa, şi de obicei şi cu business-ul, pentru că orice business e de fapt tot viaţă. Secretul succesului constă în modul în care încorporezi numitul business în vieţile oamenilor.

So: sună mâine la Bringo şi întreabă-i dacă au un job pentru tine, apoi caută o garsonieră de închiriat. Combinaţia va face minuni pentru maturizarea ta.

Sper că ţi-am fost utilă,

Lorena.

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.