Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimite(ți) problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.
Sau în consultaţie privată, contra cost.
Scrisorica de azi zice așa:
Buna, Lorena,
Iti scriu din 2 motive: catharsis si o evaluare externa obiectiva. Sunt sigura ca atat tu cat si comunitatea ta imi veti fi de ajutor.
Acum cateva zile am primit o amenda pentru parcare pentru ceva absolut stupid (nemeritata, o situatie din aia la limita unde nu deranjam de fapt pe nimeni si ar fi putut sa fie intelegator ca sa nu fie nevoie sa umblu ca tampita sa fac contestatii). Agentul a urlat la mine complet neprovocat iar eu am reactionat ca o caprioara orbita de faruri. Am ajuns acasa si dupa cateva ore de stare aparenta de calm, efectiv mi-am iesit din pepeni. Cu greu pot descrie starea pe care o am in cuvinte. Vreau sa urlu, sa bat pe cineva, sa distrug, simt ca FIERB. Sunt constienta ca nu e o reactie normala pentru o situatie atat de marunta, dar efectiv nu ma mai pot gandi la altceva. Motivul? Sunt dezamagita de modul in care am reactionat si am constientizat ca asa functionez in absolut toate situatiile stresante sau conflictuale: ma las intimidata, ma pierd, nu sunt capabila sa deschid gura si sa imi sustin cauza. Simt ca nu sunt in stare sa imi protejez copiii, de exemplu. Mi-e frica sa nu ajunga si ei la fel ca mine. Oare chiar sunt oaia din multimea de lupi?
Nu stiu cum sa depasesc situatia, nu ma pot concentra pe nimic altceva. Regret lipsa de reactie din partea mea. Simt ca degeaba injur si bestem acum, singura in casa. Nu stiu daca reusesc sa transmit ceea ce simt. Sunt ca un butoi su presiune care sta sa explodeze. Am mari resentimente fata de parinti, care m-au educat sa las de la mine, sa fiu mereu draguta, ca cel mai destept cedeaza si simt ca sunt in situatia asta din cauza lor. Vreau sa imi treaca starea asta, Lorena. Vreau sa il rup in bucati pe omul ala, si pe toti care mi-au gresit vreodata. Am atat de multa ura in mine si vreau sa scap de ea! Dar si mai mult, vreau sa nu se mai repete. Vreau sa pot sa bag in pizda ma-sii un ametit care depaseste limita bunului simt , asa cum faci tu. Ce sa fac? Cum sa fac? Si nu, nu vreau terapie (am incercat, nu am avut nici un rezultat).
Multumesc, Lorena.
X.
***
Dragă X.,
Nu eşti singură. Foarte mulţi avem această ură şi furie în noi, pentru că, în minunata noaastră ţară, încă se poartă modelul gherţoiului agresiv, care foloseşte brutalitatea ca pe o metodă de a se impune, şi atunci, cei care paralizează când începe Gigel să zbiere la ei tind să-şi creeze scenarii ulterioare, cu tot ce ar fi putut să-i spună.
Şi eu fac acest tip de crize de orgoliu, dar ştii când le fac eu? Când cineva caută să mă ţepuiască, sau mă minte, sau îmi subestimează inteligenţa în orice alt mod. Sau când oameni care nu donează niciodată pentru blog au pretenţia să-mi spună despre ce ar trebui să scriu. Acolo am eu un punct nevralgic de băgat pwla în toţi morţii lor, pentru că am fost mult prea mult mocangită în viaţă şi nu mai tolerez nici măcar o tentativă de exploatare pe gratis sau pe doi lei EVER.
Ce nu înţeleg eu în ce îmi descrii tu e de ce criza ta de orgoliu vine dintr-o situaţie în care ai parcat aiurea şi te-a ars garcea.
N-o să fac pe sfânta să pretind că eu nu încalc niciodată regulile. Ba da, o fac. Toţi o facem. Cine îmi spune că n-a sărit niciodată un gard s-o ia pe scurtătură – la propriu sau la figurat – face virtue signalling. Dar când încalc regulile, sunt conştientă că există o regulă şi sunt conştientă că o încalc. Şi sunt conştientă că pot exista consecinţe, iar dacă mă prinde paza pe scurtătură, după ce am sărit gardul, are tot dreptul întemeiat să mă apuce de perciuni. O să încerc să fiu foarte simpatică cu paza, să îi topesc inima şi să mă lase să plec, dar dacă nu ţine, îmi asum că EU am sărit gardul.
Aşa şi tu cu parcatul unde nu trebuia.
Când greşeşti, greşeşte asumat şi ia în calcul că rahaturile se pot întâmpla. Sau dacă nu poţi, nu greşi. Parchează mereu regulamentar şi unde trebuie, şi nici un garcea n-o să te mai întrebe vreodată de sănătate şi virtute. Că „e la limită”, că „nu deranja pe nimeni”, – e bullshit, și tu știi că e bullshit. Așa, nici traficul de stupefiante nu deranjează pe nimeni, dar tot e ilegal.
În toată această revoltă, ai avut măcar o fărâmă de gând care să spună: Da, băi, dar și eu am parcat unde nu trebuia?
Poate că așa îți vei rezolva o parte din crizele acestea de ego. Asumă-ți partea ta de greșeală. Acum, sigur, asta nu-l justifică pe boul de polițist să urle la tine, putea să-ți dea amenda aia pe cel mai suav și catifelat ton, să-i zici și mulțumesc la final.
Te asigur, tu nu ai lăsat de la tine în acest caz, pentru că tu erai în eroare in the first place. În restul situațiilor, când celălalt e în eroare, luptă pentru dreptatea ta CÂND E CAZUL.
Și da, morții de mamă când cineva îți forțează mâna sau abuzează de nervii tăi au un efect eliberator incredibil. Recomand. CÂND E CAZUL.
Sper că ți-am fost utilă,
Lorena.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Ce mi se pare îngrijorător e că există în tine o acumulare de furie reprimată, pe care o recunoști și tu, și care va exploda din nou, cu prima ocazie. Și dacă pentru un gherțoi urlător și o amărâtă de amendă (care mai era și justificată) ajungi la astfel de crize prelungite, cum vei reacționa într-o situație cu adevărat gravă? Faci, doamne ferește, vreun AVC?
Asta cu “nu vreau terapie, că am încercat și n-am avut rezultate” e cu dus și întors. Foarte rar nimerești din prima un terapeut cu care să rezonezi, și un tip de terapie care să ți se potrivească. Eu am pierdut șirul terapeuților imbecili – și al impostorilor care se dau terapeuți – la care am mers, până am găsit ceva care m-a ajutat. De pildă, era o tanti (psiholog cognitiv-comportamental) care îmi punea întrebări și făcea niște bife pe o listă. La un moment dat, răspunsurile mele n-au mai coincis cu ce avea ea pe foaie, și efectiv s-a blocat, nu mai știa ce să spună. Era o altă tanti (“terapeută” teta-healing și integrare în draci bălțați), care a început să îmi spună că e vina mea că am fost abuzată, și că abuzatorul este, pentru mine, “un mare maestru”. Dacă rămâneam la nivelul ăstora două, probabil că acum eram pe antidepresive.
Desigur, e alegerea ta dacă mai încerci terapie sau nu. Îți urez să iei cea mai bună decizie.
Subscriu.
Am citit scrisoarea cu toată înțelegerea și simpatia, până m-a lovit în cap acel “și nu, nu vreau terapie, am încercat, nu a avut niciun rezultat”. Efectiv m-a lovit ca un ciocan în moalele capului.
Autoare a scrisorii, spun asta ca om care trage greu de pe urma unor oameni care “au mers în terapie”, dar cu un terapeut prost, cu unul nepotrivit, sau s-au dus la ședințe și n-au îndrăznit să vorbească despre problema reală (cazuri separate). Terapia FUNCȚIONEAZĂ. Doar că România e plină de terapeuți care ar trebui să fie ei înșiși “în” terapie.
N-ai găsit omul potrivit. Poate de mai multe ori. Mergi mai departe. Dacă ai avea o problemă fizică în loc și ai avea ghinion de un lung șir de doctori inepți care să nu te trateze cum trebuie, ai sta acasă să se agraveze problema, eventual s-o transmiți și altora, că medicina nu funcționează și tu nu vrei la doctor? Dar vrei să apară o soluție totuși?
Chiar daca ai parcat aiurea, ala avea voie sa iti dea amenda, dar nu si sa urle la tine. Eu iti recomand terapia, ajuta sa treci de blocajele astea in care taci in loc sa iti iei apararea.