Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimite(ți) problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE SITE. (Nu, nu îmi trimite un roman fluviu să-mi scrii la final că vrei să rămână între noi.)
Sau în consultaţie privată, contra cost.
Scrisorica de azi zice așa:
Dragă Lorena,
Îți scriu pentru că am ajuns într-un punct în care nu mai vreau să mă plâng, ci să înțeleg ce am de făcut mai departe.
Am 52 de ani. Am fost profesoară în România și de trei ani trăiesc în America. M-am recăsătorit aici cu un bărbat bun, harnic, responsabil, ,a good provider… un om care oferă siguranță și stabilitate. Știu că mă iubește, chiar dacă felul lui de a iubi e mai degrabă practic decât emoțional. A venit în America de când avea 10 ani, acum are 53 și e și el la a doua căsătorie. Oarecum îl ințeleg. Sunt diferențe multe între noi și, deși ne iubim , nu avem un limbaj comun în momentele dificile. Eu am nevoie de prezență și dialog atunci când sunt vulnerabilă. El se retrage. Se sperie. Nu din răutate, ci din neputință,cred. Iar asta mă face adesea să o iau pe arātură, să mă crizez. Menopauza, hormonii – femeile știu.
Pe lângă asta, își dorește să dorm cu el. Însă na, el sforăie și e imposibil pt mine. Și asa dorm puțin.
De curând am început să lucrez ca substitute teacher, predau si Pilates online (lucrez cu 3-4 fete, e pasiunea mea), încerc să-mi construiesc o identitate profesională nouă. Încă învăț să predau Pilates in engleză și visez să am propriul meu studio într-o zi.
Există momente în care mă gândesc la întoarcerea în România. Idealizez viața la țară, liniștea… Alteori știu clar că aici am mai mult spațiu de dezvoltare. România rămâne locul sufletului meu — părinții mei, copiii mei (sunt mari ,e adevărat), prietenii mei, mănăstirile, rădăcinile. Vin de două ori pe an în România și greu ma desprind de cei dragi. Sunt o femeie credincioasă și caut profunzimea, sensul, adevărul.Iubesc cărțile, îl redescopăr pe Lucian Blaga. Tocmai de aceea nu vreau să trăiesc într-o nostalgie continuă sau într-o așteptare ca cineva să mă „salveze” emoțional.
Întrebarea mea nu mai este „de ce nu e el altfel?”, ci:
cum își construiește o femeie matură, aflată între două lumi, o viață coerentă, vie și demnă, fără să-și trădeze nevoia de profunzime?
Ce înseamnă să rămâi, să crești și să nu te pierzi pe tine?
Aș aprecia perspectiva ta, ador umorul tău… Mulțumesc din suflet.
Cu respect,
X.
Dragă X.,
Am citit de trei ori mailul tău, pentru că nu înțeleg, sincer și cu mâna pe inimă, ce e incoerent, mort și nedemn în viața ta de acum.
Omul nu ține neapărat pasul cu efuziunile tale sentimentale, dar te bazezi pe el, și asta e cel mai important. Ai timp de un job pe care ți l-ai dorit, chiar și pentru hobby-ul la care visezi, mai trebuie să cauți clienți, să poți face banii pentru studioul visat. Ai resurse să vii în țară de două ori pe an și să te plimbi pe unde vrei tu. Obiectiv, mi se pare o viață împlinită, compusă în măsură de 99% din tot ce îți dorești și, cel puțin din ce mi-ai descris aici, nu văd ce-ți lipsește.
Nimeni nu are cum să fie răspunsul universului la toate nevoile tale, și pariez că dacă îl întrebăm pe soțul tău, și el ar găsi defecte pe care să ți le reproșeze, dar sunt oameni care preferă să se uite la partea plină a paharului și alții care caută doar ce mai au de obiectat azi. How about: just give him a break? Eu încep să fug de crizele altora când mi se pare că le fac din absolut orice răhățel și când îmi ignoră eforturile doar ca să se lege de futilități. Poate că e și cazul lui.
Nu vrei să dormi cu el? Nu dormi cu el. Dar există și soluții de compromis: Uite, dragul meu, nu pot dormi când sforăi, dar înainte de culcare, putem să ne uităm împreună la televizor în pat până adormi. Cum el e cel ce muncește 8 ore, probabil că adoarme repede.
Dacă vrei o identitate profesională, tu trebuie să lucrezi la o strategie de business, la ceea ce ai tu de oferit ca antreprenor, la modul în care prezinți public oferta și atragi clienții. Și poate îi ceri ajutorul omului de lângă tine. Cred că va fi o ușurare pentru el că nu avem pe meniu pandalii, ci o discuție cu subiect și predicat.
Din nou: încerc să văd vreo problemă reală în ce mi-ai scris și văd doar un om care are de toate și face tot ce vrea. Care e nemulțumirea, mai exact?
Dacă tot ești un om credincios, recomand să ridici privirea în sus și să zici următoarele: Mulțumesc, Dumnezeule, pentru tot ce am și pentru tot ce pot să fac. Conștientizez că sunt milioane de oameni care se zbat la limita subzistenței, care lucrează în joburi pe care nu le suportă, pentru că nu au alte soluții, și care nu și-au văzut țara natală cu anii. Înțeleg că e treaba mea, și nu a lui Vasile din deal, să ofer mai multă grație omului de lângă mine și să pun umărul la un brand personal, pentru că nimic în viață nu vine fără efort.
Sper că ți-am fost utilă,
Lorena.
***
Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Hello, X.,
Daca imi permiti, o sa incerc sa te povatuiesc si eu mai jos, pe baza experientei mele care, intr-o masura considerabila, este similara cazului tau. Pe scurt: cu f putin mai mic ca tine in varsta (eu am 50 de ani), deci suntem de o generatie, educati in primii 13 / 15 ani de viata in comunism, cu toate bunele si relele de atunci, cu toate relele din cauza carora sistemul ne obliga sa evadam in felurite moduri (acum nu mai este cazul, restrictiile sunt mult mai voalate, spalarea pe creier cu asa-zisa “democratie” si cu principiile importate este atat de pregnanta incat oamenii sunt foarte fin manipulati, ajungand sa considere ca e normal si ca, de fapt, asa sunt ei de la mama natura – forta coercitiva care sa ne impinga spre evadare este mult mai subtila si in majoritatea cazurilor insesizabila).
Nu si in cazul nostru (majoritatea generatiei “cu cheia la gat”), feriti de mediocritatea sufleteasca si spirituala aparuta post-89, mai ales dupa 2005 onwards.
Din ce scrii, pari un om (foarte) sufletist, care gandeste intr-o proportie substantiala cu inima – ceea ce e bine, e frumos, fiind un caz din ce in ce mai rar in lumea noastra (si cvasi-inexistent peste ocean – poate mai putin in Mexic, care a ramas, totusi, o tara mai normala, emotional vorbind, cat si dpdv al caldurii umane – sigur, daca nu ai ghinionul sa fii rapit de vreun traficant de droguri in scopul rascumpararii).
Spui ca stai de 3 ani in SUA, deci nu de mult, esti casatorita cu un barbat de o generatie cu tine, la a doua casatorie si el (deci cu o experienta in spate, la randul lui) ca lumea, din ce scrii, care nu e un american clasic (si nici macar nascut acolo desi, daca e venit de la 10 ani, e crescut, educat, scolit in acel loc). Om de omenie, cum s-ar spune, care este bine intentionat, atat cat poate.
Faptul ca felul in care isi arata iubirea este aproape exclusiv practic poate sa tina de lumea in care traieste / traiti…sau nu…poate ca tine de el insusi, de felul lui de a fi – si cel mai probabil as merge pe a doua varianta. Iubim cu sufletul, cu inima noastra, nu cu felul in care am fost educati sau cu mentalitatea impusa din exterior, cel putin nu daca avem o personalitate bine conturata, neinfluentabila la mizeriile specifice lumii vestice (sau a oricarei alte lumi, for that matter).
Diferentele de care vorbesti tu par a fi de ordin emotional si sufletesc – diferente pentru a caror rezolvare este foarte greu de gasit o punte, mai ales daca esti genul care gandeste cu inima. Oamenii sensibili, sentimentali, profunzi nu trebuie sub NICIO forma lasati singuri – iar aici nu se pune problema de ce e drept sau nu sau de ce sfaturi “inteligente” ne dau diversi psihologi pe care ii doare undeva de noi – sunt platiti, si-au luat banul si cu asta basta. Oamenii din categoria asta trebuie dadaciti, cocolositi, cautati intre coarne (ia-o in sens bun si frumos al cuvantului, te rog), giugiuliti, etc, tratati cu un fel de a fi extrem de cald, inimos, afectuos, calin, gingas. Pentru cei sentimentali si cu inima calda, asta pare normal. Pentru cei cu mentalitate nordica (NU il includ aici pe el sub nicio forma, mind you), cu comportament anglo-saxon-scandinav-german, etc (you got the picture), este ceva nu doar imposibil, dar chiar ridicol si aberant. Ceea ce ai tu nevoie nu ai sa gasesti in lumea occidentala decat cu foarte mare greutate sau, cel mai probabil, deloc. Traim intr-o lume searbada, seaca, in care desertul sufletesc este preponderent, iar oazele sunt cvasi-inexistente. Oamenii pun pret exclusiv pe timp, pe care nu-l au in cele mai multe randuri din vina lor, pentru ca isi complica viata, vor multe (si majoritatea complet inutile) si, cel mai grav, nu au rabdare – oamenii fara rabdare se auto-condamna din capul locului, dar nu are rost sa intru aici in detalii.
Daca se retrage si se sperie, fii foarte sigura ca nu este din rautate, ci din pura neputinta. Este genul vestic, posibil perfect adaptat lumii de acolo, cu gandire si pseudo-“traire” de tip nordic care pur si simplu NU poate pentru ca nu are de unde. Stii vorba aia de la noi: “de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. Incapacitatea sufleteasca in occident este omniprezenta – ma refer aici la ceea ce se intelege gresit prin occident, la noi: Europa si America de Nord, mai putin Mexicul. Tari occidentale (geografic) cu oameni calzi si sufletisti gasesti din plin (cam toata America de Sud, cea latina, Maroc, – etc, dar nu e cazul tau)
Situatia e grea pentru ca esti intre 2 lumi, cum bine spui. Il iubesti ? Probabil ca mai mult decat te iubeste el pe tine, tu pari genul de a iubi in mod “latin”, dar faptul ca sunteti casatoriti da o greutate situatiei iar daca el te iubeste cu adevarat si il lasi, vei plati (karmic) pentru asta – indiferent cat ne convine sau nu, ca ne place sau nu, legile destinului nu le-au dat oamenii, din fericire (ne ajung aberatiile laice si mizeriile seculare).
Depinde ce-ti doresti – dar, ca om credincios (se vede clar aspectul asta), stii deja foarte bine ca NIMIC nu iei cu tine pe lumea cealalta, nici macar un fir de ata. Cand ai pasit pe pod, trecand de usile care se deschid intr-un singur sens, vezi chiar atunci ca nu ai luat nimic cu tine material.
Ce-ti doreste sufletul ? Ca viata e scurta si e una singura, alta nu mai avem, iar timpul trece si nu iarta, cum spuneam.
Daca ceea ce te intereseaza este cariera, dezvoltarea profesionala, situatia financiara, SUA este o tara ok din punctul asta de vedere – evident, nu si singura si nici pe departe pe locul I.
Clar nu te intereseaza banii la nivelul la care sa fii obsedata de ei – daca erai, plecai ca profesoara de engleza intr-o tara gen Arabia Saudita, Emirate, Qatar, Kuweit, Bahrain, Oman, etc, unde ai fi fost platita triplu – cu mentiunea ca, exceptand Arabia Saudita si Oman, celelalte tari au o viata foarte scumpa unde ai fi cheltuit o parte considerabila din castigul lunar pe chirie si cele necesare vietii de zi cu zi, neajungand sa strangi prea mult pt tine insati. Arabia Saudita si Oman au o viata ultra-decenta, pe de alta parte, ca preturi. Deci la tine nu doar banul e motivul primordial. Si spre deosebire de americani, cei din Orientul Mijlociu sunt si oameni cu suflet cald si bun – stiu si vorbesc din experienta calatoriilor in 8 tari musulmane, 8 la numar, pana in prezent.
In SUA clar te poti dezvolta profesional mai bine ca aici, dar doar asta iti doresti ? Spui de parintii tai, de copii, prieteni – si da, intr-un cuvant, radacini. Spui de manastiri – locuri incarcate extrem de puternic sufleteste, cu o energie pozitiva si buna pe care nu o vei gasi in nicio alta parte.
X, vrei profunzime, sens si adevar ? O sa fiu extrem de transant: te-ai dus FIX in locul nepotrivit si in directia gresita. NU vei gasi NIMIC din astea in SUA si putin probabil in occident (daca ai fi fost intr-o tara romano-catolica SI latina, cu care sa avem cat de cat anumite aspecte in comun, la nivel indepartat, ce-i drept, sa zicem ca poate-poate, o tara gen Italia, Spania sau Portugalia – dar nu s-ar pune problema, oricum, pentru ca ele o duc mai prost ca Romania, din anumite pdv).
Spui de credinta…care credinta intr-o tara unde oamenii au ca scop in viata doar banul, averile, masinile schimbate la 5 ani distanta, case cu cat mai multe camere, etc ? Unde, vorba lui Petre Tutea, “americanii se roaga lui Dumnezeu sa le binecuvanteze pravaliile”. O natie unde totul se rezuma la “make money” si atata tot.
Spui de Blaga ? “Cunosti poezia “Sapa, frate, sapa, sapa”. Asta rezuma tot ce vrei tu. Doar ca tu nu prea mai ai mult de sapat, fiindca ceea ce cauti tu deja exista: parinti, copii, prieteni, manastiri. Credinta si sensul, profunzimea, adancimea si restul le ai.
Sa le ai pe toate ? Ei bine, asta nu se poate, dupa cum deja stii. Si ai trecut deja de jumatatea vietii, cel mai probabil, ca si mine – ce spun eu este urat, dar este purul adevar, iar timpul sa ti-l pierzi, nu-ti permiti, daca tii la sufletul tau cat de cat.
Omul tau nu va fi niciodata altfel daca asta-i este structura interioara, asa cum nici tu nu vei fi. Oamenii se pot schimba, dar foarte greu si, de regula, asta tine de deciziile Celui-de-Sus. Oamenii sunt simpli pioni, indiferent ce le convine sau nu (oamenilor rebeli si razvratiti din lumea actuala le este foarte greu sa accepte greu un adevar de care ei depind, dar care este independent de ei). Ce-i drept, pioni cu liber arbitru, aspect primordial ca importanta, si care nu este deloc paradoxal. Presupun ca daca ai vrea sa te intorci in Romania, nu ar dori sa vina cu tine, el fiind practic un american fully-fledged, avand in vedere ce spui – dar si aici este o simpla supozitie.
Esti intre 2 lumi. Daca doar de 3 ani esti in SUA, presupun ca pana atunci ai locuit / muncit aici, deci stii cum este. Stii daca te intorci, la ce te intorci, cu bunele si cu relele noastre. Ai fost la invatamantul de stat sau la cel privat ? Pentru ca exista diferente, cu avantaje si dezavantaje in ambele sisteme. Viata vie si demna, cu valorile tale interioare, acolo nu vei avea niciodata, sau cel putin nici pe departe la nivelul de aici. Demna profesional, da. Demna pe interior ? Ia-ti gandul. Nevoie de profunzime ? Keep on dreaming or start packing your bags and hit the road if you want your dreams come true 🙂 Heart dreams, that is 🙂 Ma rog, nu neaparat hit the road, mai curand hit the plane, in cazul tau. Sigur ca profunzimea si adancimea unei vieti interioare tine de noi insine, nu neaparat de exterior, dar sa fii o oaza de apa intr-un desert, in mijlocul unor uscaciuni – asta e foarte greu de dus. De regula cei cu o viata puternica si rodnica pe interior au nevoie si de un exterior potrivit pentru a-i sustine.
Inteleg ca si copiii tai sunt mari – dar din ce se poate deduce, au ramas aici, in Romania. Crezi ca ei se simt bine fara mama lor, indiferent de varsta pe care o au ? Tie clar iti e dor de ei si e normal, legatura parinteasca nu se poate rupe niciodata (daca vorbim de parinte cu suflet adevarat si de copii care nu sunt seci pe interior). Nu-i vorba ca nu se descurca, pentru ca evident, ca adulti, cel mai probabil si-au facut deja rostul lor. Dar nu se reduce totul la bani, salarii bune, la un standard de viata mai de Doamne ajuta si atat.
Stai in locul care se potriveste SUFLETULUI si INIMII tale, NU in locul care te plateste mai bine, iti da bani mai multi si posibilitati financiare superioare, dar in sinea ta plangi, iti e rau, suspini, oftezi, te uiti pierduta si cu ochii in gol. Acela NU este locul tau daca asta te face sa simti. Nu stiu daca merita riscul de a ajunge un om trist, amar si mahnit pana peste poate uneori (esti deja, in varii momente), la o batranete seaca, searbada, cand poate vei fi inapoi in Romania si te vei uita la locurile si la oamenii dragi tie, de care ai ales sa stai departe / despartita atatia amar de ani. Eu daca as putea da timpul inapoi, nu as mai pleca nici mort. Sau, de fapt, ba da…as pleca, la tara, in mediul rural si as incepe o afacere specifica acestui mediu. Nimic nu este greu daca iti place, asa cum cel mai usor lucru este teribil de greu daca e contre-coeur. Ramai in locul in care sufletul si inima pot fi hranite si adapate asa cum se cuvine, ca stomacul poate fi satisfacut in multe locuri din lume – prin “stomac” inteleg bani, cariera, etc.
Ce vrei ? Ce-ti doresti ? Ce-ti doreste sufletul ? Dupa ce-ti tanjeste inima ? Astea sunt aspectele asupra carora e de reflectat. Banul se duce, averea la fel, viata la fel si, repet, nimic nu luam cu noi de aici in afara de suflet si de constiinta (noi, credinciosii, il numim “duh”, care e mult mai mult – si astea le stii deja).
Eu nu-ti spun sa pleci de acolo si sa vii inapoi. Acum cunosti ambele lumi si stii ce te multumeste si ce te bucura sufleteste si ce nu. Amintindu-mi de mine insumi in liceu (inceputul anilor 90), pot spune un lucru relativ metaforic, dar crud de adevarat: este bine ca ceea ce mananci sa nu-ti stea in gat si sa inghiti in sec ulterior. Decizia finala iti apartine, mingea e in curtea ta. Uman vorbind, eu nu as da Romania nici macar pe o tara cu oameni MAI calzi si mai primitori ca noi (si da, exista si asa ceva, desi sunt putine la numar).
Autoarea mailului pare să deplângă (nu foarte explicit, dar așa deduc, printre rânduri) faptul că soțul ei este un bun provider și o ajută ca partener, dar nu o împlinește emoțional și spiritual. Mulți bărbați când aud că iubita vrea să aibă o discuție mai intimă cu ei fug în delegație două săptămâni. Ea mai zice de profunzime, sensul vieții etc. Peste toate acestea, recunoaște că se suprapun toanele menopauzei.
Există bărbați care îți recită poezii și vorbesc cu tine toată ziua, au multă vrăjeală în ei, dar nu au un job stabil. Există bărbați care sunt buni provideri și afaceriști, dar le este mai dificil să se deschidă afectiv. Există bărbați care sunt harnici și te ajută în gospodărie, dar sunt mai mutoși de fel, având probleme de comunicare. Cam greu să găsești pe cineva care să întrunească toate calitățile visate și care să fie compatibil cu tine pe toate planurile.
Deci, ceva neîmpliniri există acolo, că altfel n-ar fi trimis misiva, iar eu cred că țin de planul emoțional, comunicativ și spiritual, dar n-ar strica ca autoarea să și le clarifice sie însăși și apoi să le comunice la rândul ei mai bine și mai explicit.
Ce să facă? Să-și caute un amant cu suflet de artist. 😀 Sau, mai bine, să urmărească să-l modeleze pe soțul ei, că o relație înseamnă și transformare, nu doar două universuri înghețate care se intersectează dar rămân la fel de rigide ca înainte.
Nici noi nu suntem perfecte, mi se pare greșit să cerem de la un partener să fie totul pentru noi.