Premiile Gopo, patru ore de awesome

Despre Premiile Gopo am tot scris. Ba pe un ton neutru, ba pe un ton băşcălios. La un moment dat, echipa de PR a evenimentului mi-a şi trimis un mail de “rupem orice colaborare”, la care, obviously, am răspuns ceva de genul “colaborare e atunci când ne oferim reciproc beneficii, deocamdată numai eu vă ofer vouă coverage gratis şi voi mie nimic”.

Era altă echipă. Şi erau anii ăia absolut funeşti când Premiile Gopo făcuseră parteneriat cu MediaPro-ul vechi, care le îndesase pe gât PR-ul fake, tunat şi iritant de tip MediaPro vechi. Ştiţi. PR-ul ăla ofensator de prost, cu multe clişee verbale, PR-ul ăla golit de orice urmă de creier şi inimă, imposibil de crezut de vreo fiinţă cu un IQ peste 50. Şi covorul roşu era plin de “vedete Pro”, prezentatoare izbitoare ca look, nule ca intelect şi zero barat ca realizări cinematografice, în timp ce adevăraţii oameni de cinema, operatori, editori, sunetişti – oamenii cu adevărat importanţi în crearea produsului cinematografic –  erau ignoraţi şi omişi.

Pentru că aşa era MediaPro-ul de tip vechi. Un monstru media incapabil să-şi extragă capul din propria parte dorsală. Glorios îi fie decesul.

Rateurile din anii ăia i-au şi determinat pe un număr de regizori influenţi, printre care Radu Muntean, Cristian Mungiu şi Cristi Puiu, să-şi retragă filmele din competiţie, pentru că, pe bune. Nici un artist care se respectă n-are chef să fie judecat pe lângă creaturi  modelate exclusiv din clişee, silicon şi câţiva centimetri de material textil la derută.

Buuun. Anul ăsta a fost primul moment când m-am uitat cuminte la Gala Gopo, din sală, şi am zis Wow. A fost primul an când ilustrul cineast Ion Popescu-Gopo, primul om care a adus un Palme d’Or de la Cannes în România, nu s-a învârtit în mormânt cu viteza unui mixer de ultimă generaţie.

Colaborarea cu Teatrul Naţional şi cu TVR, ambele instituţii suficient de neintruzive şi neinvazive încât să nu-şi bage pe gât propriile priorităţi erotico-piaristice pe post de vedete, a dat ca rezultat un show curat, urmăribil, cu personaje agreabile şi adecvate, care aveau ce să caute acolo. A dispărut complet factorul yuck-yuck, stârnit de vechiul trend al oligofreniei lucioase promovate drept normă.

Două la mână, premiile au fost oferite, cu mici excepţii, de actori. Şi actorii români înşişi s-au schimbat mult în anii ăştia. Au început să-şi piardă morga aia înţepenită de monştri sacri şi legendari şi au început să devină entertaining.

Iar lozul de aur a fost dat de prezentatorul Galei, Alex Bogdan.

Şi acum nu pot decât să fac o observaţie. Un spectacol de gală poate fi doar atât de fabulos pe cât îi permite prezentatorul lui să fie. Dacă prezentarea e banală, ternă şi strict informativă, yaaawn, nici momentele de cântec, dans şi voie bună care condimentează seara nu-şi pot atinge potenţialul de “wow”, pentru că nimic nu e mai greu decât să scoli din morţi un public care deja a intrat pe Facebook să-mi citească mie blogul.

Şi mulţi prezentatori cotaţi drept buni în Românica noastră sunt nişte cizme lipsite complet de umor şi graţie.

Enter Alex Bogdan. Actor extraordinaire. Din câte am înţeles, scenarist al întregului eveniment. Cu un look de Hollywood al anilor 50, direct smuls din The Rat Pack. Cu un umor cu o tuşă fină de Ricky Gervais, dar suficient de asumat personal încât să fie fermecător.

alex bogdan

Alex Bogdan a triumfat glorios ieri seară şi a setat un nou nivel de “aşa se face” în domeniul prezentării de evenimente în România.

A făcut stand-up, a cântat, a dansat, a făcut primele sketchuri de Gopo la care am râs de am leşinat. Nu e ca şi cum n-aş fi văzut sketchuri de tip “casting nedifuzat” sau “film vechi reactualizat” pe Saturday Night Live. Dar acestea au fost pur şi simplu impecabil realizate şi jucate. A ştiut exact cât să întindă nota, să rămână amuzant fără să pice în exagerare. WOW. I LOVE YOU, ALEX BOGDAN. MARRY ME.

Pe acest fond de bună dispoziţie şi energie pozitivă, s-au decupat superb toate momentele înduioşătoare de istorie a cinemaului, toate apariţiile splendide ale serii. Iar la capitolul apariţii splendide, vreau să zic Emilia Dobrin. Această ilustră actriţă sexagenară a ilustrat perfect faptul că feminitatea nu are vârstă şi nu are limite. Modul în care a intrat pe scenă, într-o splendidă salopetă albastră fluidă dintr-un material discret-lucios şi creponat, ţinuta, eleganţa, graţia, au fost poetry in motion. Poţi lua un batalion de piţipoance ale MediaPro-ului de tip vechi şi nu vei egala magia inefabilă a prezenţei unei singure femei autentice.

Ca premii propriu-zise, era un pic previzibil şi plicticos cum Aferim lua premiu după premiu după premiu după încă un premiu, dar asta nu mai era vina organizatorilor, ci a votanţilor din industrie.

Domnilor şi doamnelor, mai surprindeţi-ne puţin. De exemplu, dacă victoriile pe cel mai bun film şi cea mai bună regie erau incontestabile, puteaţi lua în considerare interpretarea cutremurătoare a lui Emilian Oprea în “De ce eu?” sau autenticitatea lui Papadopol în “Acasă la tata.” Puteaţi lua măcar în considerare rolul absolut genial al lui Vasluianu în acelaşi “Acasă la tata”, sau pe acela de un delicios absurd al lui Adrian Purcărescu în “Comoara” lui Porumboiu. Un pic de echilibru, vă rugăm.

Lista completă a câştigătorilor (adică Aferim) poate fi găsită aici.

Foto: Ionuţ Rusu.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

6 Responses

  1. Costica J says:

    Ești foarte competentă. Îmi placi din ce în ce mai mult!

  2. Leo says:

    Nu e și filmat? Să-l văd și “io” online? sau să-l “torrentez” ceva?

  1. March 29, 2016

    […] aici. Lista cu premiile e poate găsi aici. Și o părere faină de la acida și necruțătoarea de Lorena Lupu. Și un kudoz pentru prezentatorul Alexandru Bogdan, am râs de numa’, foarte […]

  2. April 13, 2016

    […] March 29, 2016 […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger