OK, am greşit

Prima mea reacţie la scandalul #metoo a fost “O, Doamne, chiar trebuie să ne victimizăm în grup şi să transformăm social media în acest tărâm sinistru al antihazului zile în şir?”

Realitatea e că eu am fost genul de om care a căutat întotdeauna să-şi rezolve problemele singur. Neavând un tată pe care să-l pun să-i ameninţe şi să-i pună la punct pe golani, am făcut-o eu. Am reuşit să dau jos de pe mine pe oricine, cu diverse metode: persuasiune, morţi  de mamă, ameninţări cu proces şi aşa mai departe.

De aceea, într-o primă fază, #metoo mi s-a părut o jeluială lungă, nasoală, fără un scop bine determinat, şi când am exprimat această opinie, mi-au dat unfriend cam 500 de femei. În mintea lor, a nu vedea sensul unui lucru era totuna cu a porni tu însăţi la violat de virgine, cu bale la bot şi un penis găsit de pe jos.

Dar văd, în multe locuri, pe mulţi pereţi de bărbaţi şi în diverse contexte, discuţii purtate de bărbaţi cu femei, sau chiar de bărbaţi între ei. În care aceştia îşi analizează comportamentul şi caută să elimine aspectele care ar putea fi neplăcute sau jenante.

“E vorba de cei şapte ani de acasă”, o să sară comentatorul care a avut noroc de părinţi civilizaţi şi care ştia să se poarte şi înainte de #metoo.

OK. Dar părinţii nu ţi-i alegi. Şi realitatea sumbră e că multora li s-a insuflat o mentalitate de japcă legată de femei. Ai decis că o vrei, o iei şi e irelevant ce crede ea. Eternul “nu te-am jignit”. Incapacitatea de a procesa noţiunea că tu poţi avea doar intenţia de a jigni sau a nu jigni, în schimb, receptorul decide dacă a fost sau nu jignit, şi că dacă un om nu vrea să fie tratat într-un anumit mod, are tot dreptul să ţi-o spună.

Bun.

Ce a făcut bun valul ăsta de #metoo este că a îndemnat la introspecţie şi autoanaliză chiar şi oameni care nu aveau această înclinaţie. Când auzi “scuză-mă că te-am întrerupt” de la unul care până nu demult vorbea peste tine de zici că erai televizor, îţi dai seama că ceva a fost foarte ok.

Pentru că, probabil, exceptând cazurile sadice şi cu adevărat patologice, bărbaţii obişnuiţi nu vor răul femeilor. Unii aveau chiar impresia că femeilor le place cocoşeala asta stresantă, de aceea o şi practicau. Şi dacă ţie nu-ţi plăcea şi le retezai avântul, probabil că era ceva în neregulă cu tine.

#Metoo a transmis noţiunea că o majoritate covârşitoare a femeilor nu gustă abordarea băgăcioasă, libidinoşeniile, nesimţirea grosolană, tot ceea ce mentalitatea noastră tradiţională le insuflă băieţilor că ar însemna să fii bărbat. Iar o bună parte au înţeles.

O bună parte îşi reexaminează comportamentul şi caută să renunţe la ceea ce îi face detestabili. Lucru  care nu s-a întâmplat niciodată până acum.

“Da, Lorena, dar #metoo a dus şi la concedierile unor oameni de vază, respectiv la acuzaţii nedrepte, şi aşa mai departe.”

Istoric, în momente de revoluţie sau răscoală, oamenii se fac vinovaţi şi de exagerări, respectiv excese de zel. Acum, împuşcarea cuplului Ceauşescu ni se pare o atrocitate. Dar în febra acelor momente, după ore zilnice în şir de stat la coadă la lapte, de făcut baie o dată pe săptămână şi de beznă prin case, la lumina lămpii de petrol, frustrarea anticeauşistă ardea la nişte cote atât de înalte, încât poporul ar fi fost în stare să-l rupă pe Ceauşescu în bucăţi pe stradă.

Poate că nu toţi nobilii care au fost ghilotinaţi la Revoluţia Franceză şi-au asuprit ţăranii şi le-au administrat bice zilnice pentru entertainment, dar furia are acest defect: tinde să acţioneze ca o generalizare.

Una peste alta, efectele pozitive ale #metoo se resimt cu fiecare tentativă de agăţat care se termină civilizat, cu “ok, nici o problemă”, nu cu un lung şir de insulte, tentative ulterioare de sabotaj şi eventual ăla venind să-ţi dea foc la casă, pentru că ţi-ai permis să spui “nu”.

Participantele #metoo au avut dreptate, eu am greşit.

Se mai întâmplă.