Prince: Zeul autosabotajului

Dacă a existat un artist care să înglobeze în sine toate, absolut toate nuanţele curcubeului, şi care să strălucească – punctez, nu să execute, ci să strălucească în absolut toate genurile muzicale, acela a fost Roger Nelson, sau, pe numele lui de scenă, Prince.

Prince a fost unul dintre muzicienii cu o personalitate artistică atât de puternică, încât îţi e de ajuns să asculţi o notă din muzica lui, sau un acord introductiv, şi să îţi dai seama pe loc cui aparţine. Deşi scund, a avut talentul care îl făcea să pară gigant pe scenă, şi carisma aceea irezistibilă, care topea totul în jur. La 50 de ani, încă arăta ca un adolescent suplu şi zvelt. Figura lui legendară a contribuit mult la acest role model, al bărbatului – femeie, al androginului unisex, cvasi-inexistent în conştiinţa populară până atunci.

A revoluţionat industria pop cu mixul său curajos de funk, soul, blues, rock, pop, dance. Ocazional, a îmbinat sounduri care păreau definitiv incompatibile. A cântat la aproape toate instrumentele cunoscute de om. Nu a cântat, a excelat. A fost un rege al polisemanticii, cu versurile lui echivoc biunivoce.

Vedeţi aici cum piticul din Minneapolis le dă ruşinică din avion maeştrilor.

A compus muzică pentru alţii, modelată perfect pe vocile şi personalităţile lor. A păstorit o generaţie întreagă de muzicieni noi, cu generozitatea specifică unui mare artist.

Ceea ce e o lecţie de viaţă.

Numai că, atunci când a făurit acest minuscul titan al muzicii, Dumnezeu a omis un element: capacitatea de a ţine pasul cu vremurile.

În mod inexplicabil, acest muzician atât de inteligent artistic a ratat să priceapă că, o dată cu apariţia internetului, era glorioasă a anilor 80 a trecut, că industria nu va mai fi niciodată la fel, şi că nu ajunge să vrem noi foarte tare ca albul să fie negru, ca lucrul ăla să se şi întâmple.

Nu a înţeles, de exemplu, că societatea evoluează şi că lucrurile care funcţionau altădată sunt azi depăşite ca locomotiva cu abur.

Nu a înţeles că internetul, pe care l-a tratat strict ca pe duşmanul fioros, chitit să-ţi paraziteze şi să-ţi fure muzica, e de fapt prietenul tău cel mai bun, dacă-l foloseşti cum se cuvine.

Declinul a început în momentul Simbol. Când şi-a schimbat numele şi a început să producă muzică sub nivelul lui, pentru a scăpa de casa de discuri. Există multe moduri proaste de a gestiona un conflict de interese, dar autosabotajul e de departe cea mai proastă soluţie.

Şi-a eliminat toate videoclipurile de pe YouTube, în condiţiile în care artiste ca Lady Gaga şi Miley Cyrus, cunoscute pentru excentricitatea vizuală a producţiilor lor, încasează milioane de euro generate doar de views pe YouTube.

A dus un război obscen cu pirateria – ajungând inclusiv să dea în judecată o mamă care şi-a filmat copiii 20 de secunde dansând pe o piesă a lui. Miliţia Prince era prezentă peste tot şi nu ierta nimic. Prince nu e nici pe Deezer, nici pe Zonga, nici pe Spotify, nici pe Apple Music. Ca să nu cumva să-l asculte cineva care n-a marcat banul în prealabil.

În anii 80, mergea. Azi, acţiunile astea sunt un capitol separat în Manualul de Autosabotaj 101.

Sunt albume cărora le-a anulat lansarea uite-aşa, dintr-o toană. Sunt albume pe care le-a lansat numai offline şi obviously – OBVIOUSLY – au ajuns la vreo douăzeci de trişti şi atât.

A tratat cu lipsă de respect oameni care n-o meritau.

Alte acţiuni din manualul de autosabotaj 101.

Şi, uite-aşa, din tâmpenie în tâmpenie, Prince – artistul a murit cu mulţi ani înainte de Prince-omul.

Din cauze la fel de stupide.

Şi asta, de asemenea, e o lecţie de viaţă.