Relația mea intimă cu pescuitul de agrement

Fratele meu este pescar. Pescar din acela extrem de pasionat. Din zece poze de profil pe Facebook, minimum nouă sunt cu el ținând tandru în brațe un pește proaspăt extras din apă, uneori încă viu, câteodată aruncabil înapoi în baltă, alteori pregătibil pe grătar cu jumate de lămâie alături.

A fost pescar de mic copil. Născut cu undița-n koor, cum ar veni. De pe la șapte ani, când a primit cadou prima undiță, o tulea la orice ocazie pe malul lacului. În șase luni, avea o colecție de cârlige de zici că erau bijuterii, iar el pițipoancă de MySpace. Pe atunci se purta MySpace, prichindeilor. Sau Hi5.

Și aduna tot soiul de insecte și viermi, care mai de care mai grețoși. Îi ținea în cutii de chibrituri sau de medicamente. Uneori, ăia nimereau o crăpătură și porneau la colindat prin casă.

Pe măsură de copilul creștea, creștea și pasiunea. Undițe și cârlige, și alte echipamente din ce în ce mai profi. Înscrieri în asociații de specialitate. Participări la concursuri de peste tot. Mențiuni. Premii.

Cred că dacă l-ai întreba pe fratele meu ce și-ar lua cu el pe o insulă pustie, ar zice colecția de scule pentru pescuit și ar trăi fericit din pește fript până când moartea l-ar despărți.

Are mai multe poze cu pești prinși de el, decât cu nevastă-sa. Inclusiv cu cei pe care i-a aruncat înapoi.

Și de ce ne povestești nouă asta, Lorena, întreabă aici comentac unu hater.

Pentru că mie nu-mi place să pescuiesc. Nu mă pasionează să țin undița în mână, mi-e silă de viermișori, mi se rupe inima pentru bieții pești, n-am răbdare să frec duda pe malul lacului în liniște, nemișcare și ssst ore în șir.

Nu m-ai putea convinge să pescuiesc nici măcar contra cost.

OK. Acum să ne uităm la categoria de labagiu jalnic căruia îi place să se înscrie la cuvânt sub reviewurile episoadelor Game of Thrones, strict să emane variațiuni pe tema: Oh, dar oare sunt singurul/singura atât de neasemuit de unico-specialo-megafantastic(ă), încât nu mă uit la Game of Thrones.

Stau și încerc să-mi imaginez că m-aș duce la poza de profil a fratelui meu. Cu peștele în brațe. Și aș comenta:

Oh, dar oare sunt singurul/singura atât de neasemuit de unico-specialo-megafantastic(ă), încât nu pescuiesc.

Fratele meu ar da ochii peste cap, dar, pentru că mama ne-a educat, și pe el nu l-a stricat internetul, nefiind influențăr de succes, ar răspunde amabil cu o glumă și ar lăsa-o moartă.

Apoi, m-aș duce la a doua poză pe timeline-ul lui. Tot cu un pește.

Și aș comenta și acolo.

Oh, dar oare sunt singurul/singura atât de neasemuit de unico-specialo-megafantastic(ă), încât nu pescuiesc.

Fratele meu ar începe să se enerveze, dar ar ține pentru el.

Pe la a cincea, m-ar întreba: Auzi, dar tu nu ai perete, să te minunezi de una singură pe acolo ce specială ești că nu pescuiești?

Pe la a opta, nu m-ar înjura, că eu m-am mutat la București, și el a rămas în Ardeal, dar categoric mi-ar da block.

Mbun. Cam atât de iritanți sunteți voi când comentați “Eu nu mă uit la Game of Thrones” sub postarea unuia care e fan.

OK. Să zicem că nu-l foot la cap pe fratele meu cu pescuitul – never did, never will do. E plăcerea omului, de ce să îl bâzâi inutil?

Ar merita să mă duc la mine pe perete şi să încep: “Oho, e perioada aia a anului în care eu nu pescuiesc. Sunt oare singura care nu pescuieşte? Nu că merit o statuie în centru?”

Şi aici, mintea mea creaţă zice: Dar de ce ai face asta? Nu mai bine scrii despre ce te pasionează şi îţi aduce bucurie?

Ba da.

Drept care, în loc să dau un status despre halul în care mă plictiseşte pescuitul lui frate-meu, fac un review despre ultimul episod Game of Thrones.

De-aia eu pot avea lucruri frumoase şi tu nu.

Foto: pixabay.com.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.