Scoală-te, mortule!

Iubesc seria Knives Out din rărunchii sufletului meu. Autorul ei, Rian Johnson, are în mod vizibil o pasiune pentru mystery britanic clasic, iar creația lui, detectivul Benoit Blanc, jucat cu vervă, umor și umanitate de un actor britanic – Daniel Craig – e propria lui versiune de Hercule Poirot / Sherlock Holmes / Miss Marple.

Mystery-ul britanic clasic, și implicit seria Knives Out – merge pe câteva reguli simple, inspirate din romanele Agathei Christie și ale lui Arthur Conan Ignatius Doyle (da, îl chema și Ignatius): o figură proeminentă într-un grup e ucisă pe neașteptate. De obicei, e o comunitate închisă, formată din câteva persoane. Din discuții, reiese că toți sunt heringi roșii, adică toți par al naibii de vinovați. Dar, pentru că detectivul are o inteligență sclipitoare, un spirit de deducție fenomenal și îți face întreaga biografie doar observându-te casually 5 minute, trece peste aparențe și ți-l descoperă pe adevăratul vinovat, de obicei omul cel mai cumsecade, iubit de toți.

Acest tip de filme te inspiră prin atmosferă – de obicei gotică și misterioasă – prin pitorescul grupului vizat, constând din personaje variate și extrem de ofertante, cu accente de comedie de moravuri – și prin plăcerea de a descifra puzzle-ul. E singurul tip de film la care mă supăr dacă îmi dai spoiler, pentru că tu, spectatorul, devii implicit Watson-ul de acasă. Și asta e parte din fun.

Dacă primele două filme au respectat cu strictețe modelul britanic, Wake Up, Dead Man îl depășește. Se folosește de trope-uri clasice pentru a propune o discuție neașteptat de profundă despre religie vs. fanatism, credința care dă speranță în opoziție cu dogmele care conduc enoriașul prin frică și furie. Admit, nu eram pregătită de asta vineri seara, cu un vinuț în mână și motanul în poală.

Scenariul e absolut, dar absolut fenomenal. Modul în care credința e folosită de grupul de fanatici pentru a le alimenta frustrările din varii puncte de vedere e o critică socială extrem de actuală, de relevantă și de elocventă. Modul în care religia folosită cu rele intenții de un narcisist malign devine bici și cătușe – și nu din acelea simpatice, wink – e de un dramatism profund și neașteptat. Modul în care acest dramatism neașteptat e contrapunctat brusc cu momente de comedie, pentru că Glenn Close, care joacă rolul babei habotnice universale, care face toată treaba din biserică și e teroristă în credința ei agresivă și opresivă, Glenn Close, cum ziceam, e de un umor răvășitor.

Tânărul Jud, protagonistul și principalul hering roșu, are o biografie interesantă din start. Boxer în adolescență, a omorât din greșeală un om în ring. Căutând să facă pace cu sine și cu propria vinovăție, a descoperit credința, în forma ei nobilă și înălțătoare. Dar, pentru că instinctul de a pune la punct tâmpiții cu un pumn în freză încă se mai manifestă, e trimis într-o comunitate rurală care practică o versiune de religie care-i face pe toți noii veniți să fugă mâncând pământul. Sub oblăduirea monseniorului Jefferson Wicks (Josh Brolin) care aduce mai mult a lider narcisist de cult, mereu cu amenințarea cu satana în gură.

Brolin izbutește să fie concomitent înspăimântător și extrem de amuzant. Discursurile lui inspirate din delirul preoților radicalizați alt right sunt livrate cu ferocitatea și cu agresivitatea de rigoare. Chiar dacă nu era o crimă la mijloc, filmul s-ar fi susținut perfect ca satiră socială.

Modul lui Wicks de a face religie și modul în care își tratează enoriașii îl aduc pe tânărul Jud la exasperare. Asta îl determină, evident, pe Wicks să pornească un război personal împotriva lui, cu toți fanaticii folosiți cam cum își folosea Călin Georgescu postacii – pentru ură și abuz. Vă spun, filmul e de o actualitate și de o profunzime la care nu mă așteptam. Unul dintre ei, politician extremist de dreapta, îl filmează pe Jud spunându-i lui Wicks să e ca un cancer și că o să-l extirpe. Și, evident, când Wicks e ucis pe neașteptate, clipul e postat online și toți habotnicii decid că Jud e vinovatul și se apucă să-l hărțuiască în masă. Aici, mi s-au activat toate traumele progresiste, dar am continuat să mă uit, pentru că filmul, poate n-am mai spus-o până acum, e genial.

Wicks aspiră tare de tot la un statut mesianic. E ucis în Vinerea Mare și iese din criptă, viu și în veșmânt alb, în noaptea de Înviere, ceea ce o umple pe baba habotnică a lui Glenn Close de o bucurie isterică, de un umor nebun. În mijlocul anchetei polițiste reci și profesionale, baba începe să facă mătănii în genunchi, să înalțe aleluia fără număr și să delireze despre Isus al doilea, iar asta m-a făcut să zgâlțâi patul de râs.

Și totuși, miracolul nu e atât de miraculos, până la urmă.

Talentul acestor mari actori naște interpretări excepționale, care pun în valoare un scenariu excelent, mereu plin de surprize. Interpretul tânărului Jud, Josh O’ Connor, face față cu brio acestei distribuții stelare și își joacă rolul de preot reformist, cu o credință pură și luminoasă, de o autenticitate cutremurătoare. Reușește chiar să-ți aducă lacrimi în ochi de câteva ori.

Benoit Blanc e singurul care crede în nevinovăția lui și e dispus să se ia în piept – la figurat, desigur – cu oile Domnului. Dar e primul Knives Out în care rolul lui pare mai degrabă secundar, în războiul habotnicilor împotriva preotului care vrea să-i dizloce din radicalizarea lor.

Over all, meritul lui Wake Up, Dead Man nu e doar respectul față de un gen clasic; ci modul în care folosește creativ trope-urile unui gen clasic pentru a spune o poveste foarte relevantă azi.

***

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***