Speak No Evil e un must-see

Acum doi ani, un regizor danez pe nume Christian Tatdrup făcea furori pe la festivaluri cu un film înfricoșător: Speak No Evil.

Se știe că filmele horror cele mai cutremurătoare nu sunt cele cu monștri, fierăstraie și sânge pe pereți – de vreme ce majoritatea celor care citiți acest text nu veți fi niciodată în acea situație și de aceea nici nu vă regăsiți în ea – ci cele care pornesc din situații aparent diurne și normale, și ajung pas cu pas în abisul ororii. Abia astea îți inspiră cu adevărat frică și groază, pentru că te regăsești și în situație, și în personaje.

Tema lui Speak No Evil este educația de oi tâmpite pe care o avem cei mai mulți dintre noi, numită tradițional „educația de doamne”. Să treci politicos cu vederea orice neplăcere socială, să mimezi că nu vezi modul în care cineva caută cu tot dinadinsul să provoace și să înduri eroic lucruri din ce în ce mai iritante, mai strigătoare la cer și mai oribile.

Filmul lui Tatdrup e violent și abrupt, și te lasă într-o stare profundă de șoc. Un cuplu danez în vacanță face cunoștință cu un cuplu olandez. Danezii au o fetiță, olandezii un băiețel mut, aparent născut fără limbă. Olandezii îi invită pe danezi la casa lor de la țară, unde încep cu mici gafe, continuă cu abuz pe față și, la final, își ucid musafirii, precum și băiețelul, care aparținuse unui cuplu precedent, iau fetița, îi taie limba și pornesc la vânat, în căutarea altui cuplu de fraieri.

Filmul lui Tatdrup e plin de prevestiri funeste, te face să urli la ecran și la cuplul de proști placizi care înghit rahatul fără să comenteze, și, tocmai de aceea, e genial.

Speak No Evil (2024) e reecranizarea americană a acestui hit al festivalurilor. L-am văzut weekendul trecut la Cineplexx Titan și nu pot scrie despre el decât în comparație cu originalul, care, repet, mi-a făcut creierii omletă la vremea lui.

Pot spune doar atât: Tatdrup a făcut filmul perfect pentru festivaluri și hipsteri; James Watkins a creat filmul care să poată fi savurat de publicul larg.

Cuplul american Ben și Louise (Scoot McNairy și Mackenzie Davis) sunt în vacanță, dar sunt prea neintegrați social să se distreze cu adevărat. În plus, căsătoria lor e într-un moment dificil, pentru că Louise l-a înșelat pe Ben. Fiica lor, Agnes, suferă de anxietate și depinde emoțional de un iepuraș gri de pluș. Totul se schimbă când un străin fermecător (James McAvoy) le cere un șezlong împrumut. Paddy, englezul, e aici cu soția, Ciara, și cu un băiețelul lor ciudat, Ant. Paddy și Ciara par un izvor de veselie și de relaxare, iar dispoziția lor de zile mari e ca mana cerească pentru americanii noștri afectați de acel „awkwardness” tipic al generației Z.

Și englezii îi invită pe americani în vacanță în casa lor fermecătoare de la țară, într-un colțișor paradisiac și izolat de Anglie. La prima vedere, locul ideal pentru odihnă.

Dând englezilor, și mai ales lui James McAvoy, atâta carismă, farmec și umor, Watkins face începutul mult mai convingător, și oferă justificare psihologică tendinței inițiale a americanilor de a trece totul cu vederea, în special că, în versiunea americană, lucrurile evoluează mai lent spre nebunie, iar primele button pushing-uri ale lui Paddy ar putea fi considerate glume. Din ce în ce mai agresive și mai proaste, dar glume.

Apoi, umorul dispare și lasă loc oribilului. Și Louise își pierde răbdarea când o găsește pe Agnes în pat cu Paddy și Ciara dezbrăcați. Atunci îi ordonă pămpălăului de Ben să plece imediat. Numai că, ghinion, iepurașul de pluș a rămas la psihopați în casă.

Iar când se întorc să-l recupereze, începe nebunia…

Când ți-e clar că s-a ieșit de mult din teritoriul glumei, și situația e din ce în ce mai dubioasă și mai periculoasă, ai reveni la activitatea ta preferată din timpul filmului danez, țipatul la ecran și la boii ăia de americani, dar nu poți, că ești la cinema. De aceea prefer Netflix. Și am și un slogan de marketing nou pentru Netflix: „Țipă la noi cât vrei, acasă nu te aude nimeni.”

„Speak No Evil” în versiunea americană poate purta subtitlul The James McAvoy Show. Și merită văzut de mame cu fetele lor. „Uite, mamă, cum ticălosul ăla fermecător, care face numai tâmpenii, dar are un corp perfect și un zâmbet care te topește, e în final un criminal în serie”.

Nu vreau să spoileresc detaliile care diferențiază filmul american de cel danez: unele, mai puțin reușite, altele, interesante. Vreau doar să spun că, deși tehnic știi povestea, vei sta lipit de ecran acea oră și 45 de minute, pentru că actoria e fenomenală și pentru că trecerea de la carismă la psihoză e perfect dozată. Iar băiețelul traumatizat își joacă și el evoluția în sens invers, de la enigmă la revelație, într-un mod bântuitor.

După ce ieșiți de la acest film, vă veți abține cu greu să nu-i tuteți un cap în gură oricărui mârlete care își încearcă norocul cu voi. Iar ăsta, vă spun eu, este un lucru minunat.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți place acest articol, susţine-mă pe Paypal, să te amuz și mâine.