De ce am donat în crowdfunding-ul Lorenei Lupu

Guest post de Marusia Guramba

Notă Lorena:
Ieri, am început campania de precomenzi pentru cartea “Trollywood”, colecţia celor mai bune texte de pe acest blog. Am avut 23 de susţinători – cel puţin până la închiderea ediţiei. Vezi aici.
O cifră însemnată, dacă iei în considerare faptul că aceşti 23 de oameni au cotizat împreună un sfert din suma necesară proiectului nostru. Dezamăgitor, dacă raportezi numărul de 23 de oameni la totalul meu de 5.000 de unici (more or less) pe zi.
Marusia Williams mi-e prietenă. O prietenă pe care am descoperit-o online, în secunda în care am setat Paypalul blogului. Nu m-a ucis cu efuziuni sentimentale prin mesaje private, nu m-a pisălogit în clipele în care mi-a picat blogul – pe acel ton de client care nu-şi primeşte ciorba la timp – dar a cotizat lună de lună, cu loialitate. Şi ieri, cu zece minute înainte de ora anunţată de debut a campaniei, m-a întrebat: Hai, eşti gata? Unde donez?
Vă imaginaţi că, în momentele când Marusia vizitează Bucureştiul, nu trebuie să mă pistoneze că vrea să bea o cafea cu mine – ci mă dau eu peste cap s-o văd. Pentru că acesta este genul de om de care un artist are nevoie.
Şi i-am propus Marusiei un subiect: “De ce am donat în crowdfundingul Lorenei Lupu”. Am ales o femeie, nu un bărbat, special ca să nu sară gurile rele cu “Normal că a donat, speră să te fută”. Iată ce mi-a scris Marusia:

“Vă salut, cititori ai Lorenei.
Mă cheamă Marusia Williams. Sunt născută Guramba, şi am crescut în Oneşti, în genul acela de familie care nu investeşte câtuşi de puţin în copii, şi care m-a educat în spiritul severităţii şi al lipsei de iubire.
Şansa mea a fost să plec la Bucureşti, unde am avut câteva joburi bune (şi bine plătite). Acum 16 ani, am emigrat în State şi, împreună cu soţul meu Glen, deţinem un business de recreational vehicles (vindem rulote, corturi pe roţi, adică tent trailers, motor homes, etc.) într-un mic orăşel pitoresc din California. Gândiţi-vă la el ca la o Poiana Braşov americană.
Ţin să menţionez, fără legătură cu subiectul, că am asistat ieri la o conversaţie pe Facebook unde nişte comentatori care şi-au petrecut toată viaţa în România se considerau calificaţi să îi ironizeze pe americani, să-i facă proşti şi tâmpiţi.
E simplu să-i faci proşti şi tâmpiţi pe nişte oameni cu care nu ai interacţionat niciodată. Ai pus eticheta şi ai trecut mai departe. Poţi să te simţi superior, chiar dacă n-ai motive.
Eu, care trăiesc de 16 ani între americani, am doar atât de zis: tâmpiţi şi proşti cum ar fi ei, americanii au o cultură a generozităţii. Susţin proiectele care le plac. Ba mai mult. Am văzut cu ochii mei cum veneau copiii să-i ceară lui Glen sponsorizare pentru echipa de baschet a unui liceu pe care nu l-am vizitat în viaţa noastră, iar Glen semna cecul fără să clipească.
Nu erau sume care să ne afecteze bugetul. Iar pentru copiii ăia, banii respectivi însemnau enorm. Erau banii de care, poate, eu, Marusia copil, aş fi avut nevoie pe atunci, dar nimeni din Oneşti nu a avut generozitatea, altruismul, viziunea să-i pună la dispoziţie.
Pe Lorena o citesc de ani buni. Nu i-am dat comentarii la început, pentru că sunt o fire discretă. Am puţini prieteni pe Facebook, şi majoritatea sunt cunoştinţe personale. Şi mai am câteva scriitoare românce în care cred.
Lorena are o calitate: ştie, cum zic americanii, să “entertain”. Entertainmentul nu e neapărat un spectacol de teatru sau de circ. Entertainmentul e şi textul pe care-l citeşti dimineaţa la cafea, sau poate chiar pe toaletă, şi râzi în hohote. Entertainmentul e şi secţiunea de comentarii a Lorenei, modul în care ea îi ironizează pe încuiaţi şi pe certăreţi.
Iar eu cred că entertainmentul trebuie răsplătit. Şi ştiu că un leu, sau un euro, valorează mai mult decât un pod plin de felicitări.
(Notă Lorena: Marusia, may I blow you? Pleaseee.)
M-am uitat pe lista de susţinători ai proiectului Trollywood (link, n.r) şi m-am întâlnit cu câteva nume cunoscute. Dar am remarcat şi multe nume absente. Oameni care semnează zi de zi condica în rubrica de comentarii a Lorenei. Oameni care o călăresc cât pot. Oameni despre care ştiu că au ce pune pe masă. Oameni care au şi bani, şi influenţă. Dar au şi meschinăria aia răutăcioasă, zgârcenia care îi împiedică să facă ceea ce, în inima lor, ştiu că ar fi cazul. Şi anume, să susţină un om de la care primesc energie pozitivă în fiecare zi.
Şi când văd asta, îmi amintesc de ce am plecat din Oneşti. Şi de ce am plecat din România.

Mă bucur să fiu o “americancă proastă”,

Marusia Guramba.