House of the Dragon: cât de bun e sezonul al doilea!

După cum știu cei care îmi citesc cu regularitate siteul, am polipi în nas și sinusuri, prin urmare, urmez un tratament cu corticosteroizi, să încercăm să-i micșorăm chimic și să avem o operație mai ușoară după ce trece luna de tratament.

Corticosteroizii ăștia își fac efectul, adică mi-au redat abilitatea de a respira prin nas. Dar tot ei mi-au dat, printre alte efecte secundare, o insomnie cruntă. De exemplu, noaptea trecută m-am trezit la 3, m-am învârtit în toate direcțiile, n-am reușit să adorm. Și dacă tot stăteam eu așa, ca o bufniță, am zis: Ia să arunc un ochi pe episodul I din sezonul al doilea al Casei Dragonului.

De ce atât de târziu?

Pentru că, spre deosebire de entuziasmul dezlănțuit pe care mi l-au dat primele șase sezoane din Game of Thrones, primul sezon din Casa Dragonului a fost meh. O intrigă extreeeem de lentă, cu multe subploturi care păreau importante, dar care erau nimicite prompt în următorul episod; plus că nu îți dădea un personaj cu care să ții. GOT, de exemplu, avea grijă să te îndrăgostească de câte un erou, indiferent dacă erai bărbat, femeie, tânăr, bătrân, intelectual de la oraș, milionar sau gicu fiul ploii. Dacă erai gagica rebelă, îți plăcea Dany, dacă erai mironosița cuminte, îți plăcea Sansa, dacă erai fata dură, îți plăcea Arya. Dacă erai domnul cu principii, îți plăcea Ned Stark, dacă erai cocalarul țopârlan, te regăseai în Robert Baratheon, dacă erai băiatul timid, dar idealist, te regăseai în Jon Snow. Game of Thrones le dădea tuturor câte un model.

Spre deosebire de asta, House of the Dragon a avut grijă să-și facă personajele antipatice din primul sezon. Regele Viserys, un laș care evita orice formă de conflict, și s-a mai și lăsat îmbrobodit de puștoaica tânără, mânată doar de setea tronului. Rhaenyra, care se tot laudă că e moștenitoarea, dar e extrem de pasivă, și se retrage de bună voie la Dragonstone, lăsându-l pe taică-su să se descurce singur cu Hightowerii. Hightowerii, Otto și Alicent, sunt hrăpăreți și intriganți, disperați să pună laba pe tron și să uzurpe orice autoritate a lui Viserys, și să se asigure că o detronează pe Rhaenyra și că tronul și puterea va reveni fiilor lui Alicent. Fiii lui Alicent, niște monstruleți detestabili. Daemon, fratele mai tânăr al lui Viserys și unchiul incestuos al Rhaenyrei, un „băiat rău” clasic, pe care nu te puteai baza cu nimic.

Iar ritmul extrem de lent cu care evoluau lucrurile în sezonul I era insuportabil în sine. Abia pe final s-a accelerat un pic treaba.

După asta, au urmat doi ani de pauză între sezoane. Doi ani lungi, în care au apărut puzderie de alte filme, seriale, produse media și social media, și interesul meu față de House of The Dragon a scăzut sub nivelul mării.

Dar noaptea trecută, cum aveam această insomnie indusă de prednison, am dat play primului episod din sezonul al doilea, să mă ajute să adorm.

Până dimineața, le-am văzut pe toate șase. Și sincer, bravo, HBO. Ai reușit să salvezi un serial care părea hopeless.

La finalul sezonului I, Verzii, adică Otto și Alicent Hightower au acaparat de facto puterea în King’s Landing după moartea lui Viserys, numindu-l rege pe Aegon, primul ei fiu și încălcând pretenția la tron a moștenitoarei de drept, Rhaenyra. Pe de altă parte, în castelul ei de la Dragonstone, Rhaenyra s-a încoronat și ea regină. Ambele tabere au început să trimită soli prin tot regatul, să-și asigure aliați pentru tron. Și, întâmplător, unul dintre fiii Rhaenyrei s-a nimerit în vizită pe la Baratheoni sincron cu Aemond, fiul lui Alicent, pe care Baratheonii îl simpatizau. Aemond, un tânăr instabil mintal terorizat în copilărie de bullyingul curții și devenit la rândul lui un bully, a început să îl hărțuiască pe Lucerys și pe micul lui dragon până când i-a făcut praf și pulbere pe ambii. Practic, prima victimă oficială a războiului civil dintre Verzi și Negri.

În sezonul al doilea, taberele încep să se definească, împreună cu tacticile lor de luptă. Aegon, regele nou numit în King’s Landing, e un idiot arogant și agresiv. Alicent, care făcea pe mironosița religioasă în primul sezon, și-a găsit consolarea de văduvă cu Criston Cole, cavalerul care a părăsit-o pe Rhaenyra pentru că se folosea de corpul lui fără să vrea să se mărite cu el. Cumva e amuzant cum acești doi oameni, cei mai enervanți farisei moraliști din primul sezon, au o relație care contrazice tot ce predicau, și totuși, niciunul nu se dă jos de pe piedestalul moralei.

Daemon vrea s-o consoleze pe Rhaenyra și se duce în King’s Landing să uneltească asasinatul lui Aemond, numai că ucigașii tocmiți de el nu-l găsesc pe cel vizat și devin creativi în job: îl ucid pe fiul regelui Aegon, moștenitorul lui, Jacaerys, care e doar un bebeluș.

Evident, evenimentul destabilizează masiv curtea: Aegon se apucă să masacreze slujitori, pentru că e un idiot arogant și agresiv. Când Otto Hightower, bunicul său, caută să-i bage mințile în cap, îi ia funcția de sfetnic principal („mâna regelui”) și îl exilează din oraș. Îl alege pe Criston Cole ca noua „mână”, pentru că ăluia i-a venit o idee ineptă: să trimită un soldat, frate geamăn cu un soldat al Rhaenyrei, să o asasineze pe pretendenta legitimă la tron. Plan stupid, care rezultă doar în moartea ambilor frați gemeni, dar se știe că banul trage la ban și prostia la prostie.

Dar… durere mare. Nici noua „mână” nu cooperează cu regele Aegon, ci alege să-și construiască planurile de luptă cu fratele mai mic, Aemond.

Pe scurt, Verzii sunt destabilizați, mai mult decât de dușman, de propriile caractere insuportabile, răutate, invidie și lipsă de strategie, și modul în care-și dau cu stângul în dreptul, episod după episod, e savuros. Ca în zilele bune ale lui Game of Thrones când îți aduceau un antagonist numai bun de urât din rărunchi, să-ți dea pe final de sezon eliberarea printr-un asasinat oribil.

Dar nici în tabăra Neagră, lucrurile nu stau mai bine. Așa cum verzii îl alungă pe Otto Hightower, singurul capabil de strategie militară pe termen lung și nu doar de pandalii de băieței răsfățați, Rhaenyra îl alungă pe Daemon, singurul cu viziune și experiență de război, pentru că nu îi poate ierta uciderea pruncului. Exact ca în cazul lui Ned Stark, eroarea Rhaenyrei e cramponarea în principii nobile pe care adversarul nu le aplică, și care o încurcă mai mult decât să o ajute.

Sigur că Daemon o părăsește și se duce să ocupe castelul de la Harrenhal, unde vrea să-și creeze propria tabără, ca un al treilea pretendent la coroană.

Dacă Verzii petrec sezonul făcând gafă după gafă, Rhaenyra îl petrece torturată de îndoieli și nesiguranță, ezitând și pierzând timpul tuturor. Norocul ei sunt aliații: Corlys Velaryon asediază de pe mare King’s Landing, înfometându-i populația, ceea ce iscă răscoale interne. Și soacra ei, Rhaenys, care duce de una singură un război pentru o cetate numită Rook’s Nest, unde, spre surprinderea ei, are de înfruntat doi dragoni: Vhagar a lui Aemond și Sunfyre, a lui Aegon II, pentru că, nasol moment, regele se simțea neglijat la el în cetate. Evident că Rhaenys îl face praf și pulbere pe Aegon, cu dragon cu tot, dar, din păcate, nu rezistă în fața lui Vhagar, unul dintre cei mai puternici dragoni ai vremii. Și așa moare unul dintre cei mai puternici aliați ai Rhaenyrei, convingând-o că trebuie să acționeze, dacă vrea o șansă reală în lupta pentru tron.

Aegon supraviețuiește, dar e în comă, între viață și moarte, spre încântarea fratelui mai mic, Aemond. Acesta preia frânele domniei cu o cruzime și o brutalitate care le depășesc pe ale fratelui său, pentru că izvorăsc din inteligență malefică, nu din prostie. Și, ca bonus, când n-are ocupație, se mai duce să-și chinuie fratele invalid, care știe că viața lui depinde de un fir de păr.

Și, surpriză, își alungă mama din consiliul regal.

Toate urzelile lui Alicent din două sezoane sunt zădărnicite. Și-a pus fiii pe tron, dar fiii ei o repudiază.

Sezonul al doilea din Casa Dragonului revine la rețeta de succces a lui GOT: personaje pozitive blocate în propriile principii vs. personaje negative infinit de inventive în ticăloșia lor, până în punctul în care se sabotează între ele; suspans, twisturi, decese neașteptate ale eroilor la care ținem și, de câte ori e nevoie, câte un copil din flori surpriză, mai deștept decât ăia legitimi crescuți în puf, și care vine să salveze ziua.

***

A fost frumos și palpitant, recomand cu căldură. Și probabil, ultimele două episoade vor oferi un cliffhanger de impact pentru sezonul al treilea.

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.