Te iubim, Agatha Christie

Ieri seara, savuram un vinuț roșu sec, în timp ce, pe fundal, un supărat de pe YouTube – știți genul: are un ton perpetuu ofuscat, de zici că i-a băgat cineva un morcov în c exact înainte să apese butonul record – clocotea de draci și de spume pe noua ecranizare Agatha Christie făcută de Netflix.

Prim exemplu de ”no such thing as bad publicity”: reacția mea auzindu-l pe mititel cum se umfla tărâța în el a fost: Wow, avem o nouă ecranizare din Agatha Christie. Mititelul era supărat că ”e o ecranizare feministă”, că ăia nu se căsătoresc la final, că fata ia toate deciziile și așa mai departe. Mulțumesc, băiețică. Spune-le celor de la Netflix să te treacă pe payroll, că uite, pe mine m-ai convins.

Pentru mine, romanele Agathei Christie au fost printre lecturile preferate ale copilăriei mele. Genul de carte pe care o citeam în bancă în timp ce restul lumii învăța Neamul Șoimăreștilor la tablă. Nu am înțeles niciodată de ce arta Agathei de a construi mister și suspans și de a face paginile să se întoarcă singure e ”literatură minoră”, în timp ce textele greoaie și acțiunea plictisitoare sau inexistentă sunt etichetate drept ”comoară culturală”. Dacă ar dispărea magic operele lui Sadoveanu cu totul, nu aș simți o lipsă. Dacă ar dispărea magic tot ce a scris Agatha Christie, ar dispărea o sursă importantă de bucurie din copilăria mea.

E adevărat, miniseria Agatha Christie’s Seven Dials, ecranizarea unui roman tradus în română cu titlul Misterul celor șapte cadrane, e o adaptare cu multe, multe modificări față de materialul sursă. Dar niciodată nu mi s-a părut că o ecranizare are vreo obligație la fidelitate față de cartea care a stat la bază. În primul rând, filmul se bazează pe atenția vizuală și trebuie să simplifice și să concentreze acțiunea. În al doilea rând, poate că autorul filmului are alt mesaj și folosește povestea din roman ca pe un pretext, ceea ce e valid, de vreme ce arta e subiectivă. Poate să-ți placă sau nu, dar nu poți nega niciunui artist dreptul la o viziune.

Da, în miniserie, relațiile dintre personaje sunt modificate, să creeze mai multă tensiune dramatică, și avem alt făptaș – ceea ce mie, personal, în calitate de cititor al cărții, mi se pare o idee bună, de vreme ce știu deja povestea din carte și era neinteresant pentru mine să avem aceeași concluzie. Cum mare parte din plăcerea unui murder mystery e investigația mintală pe care o faci vizionând filmul, nu vă voi spune cine.

Bundle, eroina inteligentă și plină de ambiție, nu are o relație romantică cu unul dintre băieții care rămân în viață, ci cu victima crimei, ceea ce îi dă o altă tensiune dramatică și un motiv mai profund să participe activ în anchetă. În carte, îl are alături pe tatăl ei văduv, Lord Caterham; în miniserie, o are alături pe mama ei văduvă, Lady Caterham – și nimeni sănătos la cap nu ar putea obiecta împotriva unei Helena Bonham Carter delicios de anacronică, sassy și plină de one linere delicioase, în rolul unei aristocrate sărăcite care încearcă disperată să salveze aparențele. Helena e absolut irezistibilă și infinit de hazlie, și face un cuplu fenomenal cu tânăra actriță Mia McKenna Bruce, care contrapunctează înfloriturile dramatice ale divei cu un joc actoricesc simplu, straight, diurn. Relația dintre cele două e ca un contrast dintre o Britanie pretențioasă și fandosită, al cărei timp apune, și o Britanie modernă, concisă și la obiect, care vrea să lămurească cine e vinovatul.

Familia Caterham își închiriază conacul gotic superb, excelent ales, de o frumusețe anacronică și în parțială decădere, asortat la lookul Helenei Bonham Carter – pentru petreceri ale burgheziei, pe care mama le urăște din rărunchi, dar de care are nevoie pentru bani. Evident, cei care închiriază, familia Coote, sunt cinici și insuportabili, cu ifose de parveniți, convinși că banii le deschid orice ușă. Și low-key, banii chiar le deschid orice ușă. La cât sunt de antipatici, e evident că ei au funcția clasică de heringi roșii: personajul din mystery care pare mult prea vinovat să fie cu adevărat vinovat.

La petrecere, urmează să se discute afaceri la înalt nivel; dar printre invitați se numără și viitorul logodnic al lui Bundle, Gerry Wade, funcționar la Ministerul de Externe, care, printre obligațiile impuse de superiori, și anume să îi țină companie agreabilă lui Lady Coote, apucă să o invite la masă pe Bundle, sugerându-i că vrea să o ceară de soție.

Prietenii și colegii lui de la Ministerul de Externe vor să-i joace o farsă: îi ascund prin cameră opt ceasuri de alarmă, să arate că nimic nu îl trezește dimineața.

Numai că, șoc și groază, ceasurile sună degeaba și Jerry e mort. Iar cei de la Minister și polițistul local idiot par extrem de grăbiți să mușamalizeze totul și să declare decesul o sinucidere cu alcool și somnifere.

Numai că Bundle nu acceptă această concluzie. Omul voia s-o ceară de nevastă, nu e un punct al vieții nimănui în care să contemple sinuciderea. Și treptat, începe să consemneze amănuntele ciudate, suspecte sau bizare, ca o Miss Marple tânără, dar la fel de înfiptă și curajoasă.

În curând, descoperă că eforturile ei sunt urmărite de superintendentul Battle de la Scotland Yard (actorul Martin Freeman l-a jucat și pe Watson în seria Sherlock), și, împreună cu colegii lui Gerry, care încep să fie uciși sau împușcați unul câte unul, descoperă un club misterios din Londra, Seven Dials, unde își are sediul o societate secretă care, aparent, știe tot despre crimele recente…

Povestea e adorabilă, personajele au acel pitoresc britanic de care nu ne vom sătura niciodată, holurile conacelor vechi vor fi mereu pline de umbre, secrete și jump scares, și evident, vinovatul va fi persoana la care nu te gândeai, pentru că, salut, ăsta e universul Agathei Christie.

E relevant faptul că Bundle e mai cu c0aie în film decât în carte? Nu, pentru că tot Christie a creat-o pe Miss Marple, prototipul babei cu c0aie. Christie era o feministă dinainte ca feminismul să devină un termen #trending.

E relevant că Bundle are o mamă și nu un tată? E, pentru că dificultățile economice sunt experimentate mai profund de o văduvă, într-o epocă în care, ca femeie, era o rușine să ai un loc de muncă. Prin urmare, e o schimbare care naște mai multă tensiune dramatică în poveste.

Și Helena Bomham Carter este și va fi mereu un desert vizual pentru mine.

Prin urmare, recomand cu entuziasm miniseria Agatha Christie’s Seven Dials. E tot ce îți dorești de la un mystery britanic de factură clasică.

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.