Un banc cu blonde de trei ore

Anii 2020 sunt în mod cert era biopicurilor. Când luăm la rând toate vedetele de altădată, toți inovatorii și zeii ecranului și ai microfonului și facem povești frumoase despre viețile lor.

Îmi doream să văd Blonde, filmul cu Marilyn Monroe, pentru că Marilyn Monroe a fost o emblemă culturală și o prezență publică definitorie pentru secolul trecut. Frumusețea ei, delicatețea ei, vulnerabilitatea ei înduioșătoare și, nu în ultimul rând, modul în care a definit o imagine statement, a extremei eleganțe high-fashion femme, sunt de neuitat.

Dar dacă vă așteptați ca Blonde s-o celebreze pe Marilyn așa cum ar fi meritat, așa cum Bohemian Rhapsody îl sărbătorește pe Freddie Mercury, sau Elvis reflectă gloria lui Elvis Presley, vă înșelați amarnic și tragic.

Vedeți voi, Freddie a fost sâcâit și persecutat o viață întreagă pentru sexualitatea lui, iar Elvis a fost escrocat financiar pe toată durata carierei de managerul său-lipitoare, colonelul Parker. Cu toate acestea, deși suferința a fost o parte componentă a vieții lor, rămâi din filmele respective cu o imagine clară a ce aveau de spus ca artiști creatori. Marilyn a fost abuzată sexual și fizic; dar, mai ales în a doua parte a vieții, a preluat controlul asupra propriei cariere și a făcut filmele pe care le-a dorit; și totuși, despre ea nu avem decât o jelanie de trei ore despre cum au violat-o și agresat-o ba unul, ba altul, care s-a nimerit prin preajmă. Dacă ai vrea să faci un remake p**no, n-ai avea mult de lucru. N-ar trebui decât să-i ceri actriței să-i placă acuplările multe și dese, în loc să participe cu lacrimi în ochi și respirație întretăiată de plâns.

E atât de ofensator faptul că avem de spus despre un artist femeie doar faptul că a fost o perpetuă și neîntreruptă victimă a societății. Atât de jignitor și de reductiv.

Practic, te uiți la filmul ăla și vezi trei ore de văicăreală interminabilă de la vecină-ta de la 4, care are un bărbat dobitoc de care nu divorțează. Și partea cea mai tragică știți care e? Că, exact cum văicăreala vecină-tii devine redundantă și plictisitoare de la un punct încolo, pentru că știi că nu face nimic să iasă de acolo, ci doar se complace în mila publică, și violul mintal la care te supune acest film devine atât de redundant și de plictisitor încât am adormit după o oră și jumătate de plâns mocnit. Pe bune. Filmul ăsta izbutește performanța de a banaliza violul. Wow!

Ce e mai jignitor e modul în care filmul urinează cu jet pe toată moștenirea culturală a lui Marilyn. Atitudinea batjocoritoare și superioară față de filmele ei. Sugestia că toate, dar toate, au fost un șir interminabil de abuzuri și umilință.

Vedeți voi, eu aș putea crede asta dacă am vorbi de o emigrantă săracă și fără acte, pe care o trafichează o mafie de cefe late pumnii-mei-minte-nu-are. Dar nu e cazul. Vorbim de una dintre cele mai importante vedete de cinema ale secolului 20. Vorbim de femeia care a inspirat mii de artiști. Să insinuezi că, toată viața ei, nu a aspirat să fie decât o bucată de carne ornată frumos, e absolut incalificabil.

Ana de Armas își infuzează tot rolul cu o anxietate severă și lacrimă blocată în nas, de zici că o ține cineva în bătaia unui pistol și o forțează să facă toate blestemățiile alea, că de nu, buum. Până și chestia asta devine redundantă și plictisitoare de la un punct acolo. O compătimești pe la începuturile carierei, apoi, când vezi că ciclul continuă inclusiv când e megavedeta de listă A, sentimentul e cel de “bă, dar mai dă-mă-n plm. Femeia asta chiar n-a avut nici un prieten? Nici o prietenă?”

Ştiţi că am fost ţinta bullyingului masiv, inclusiv de la trecători pe stradă, după ce a ieşit reclama notorie cu videochatul. Frăţică, dar şi atunci, chiar şi în cele mai oribile momente, tot am avut prietene la care să mă duc, să mâncăm o găletuşă de îngheţată ca în filme de doi lei, şi să râdem împreună de cât de proşti sunt gigeii de pe net.

Eu, o actriţă indie oarecare, pot face asta, şi ditamai Marylin Monroe, vedeta absolută a anilor 50 şi 60, nu?

Cred sincer că e important ca abuzurile să fie expuse şi ca victimele să primească dreptate. Dar să pui lumina de reflector numai pe abuz, să sugerezi că întreaga viaţă a lui Monroe a fost numai abuz, e la fel de misogin ca un gigel a cărui idee despre femei e “toate eşteţi proaste şi c***e”.

Încercând să-mi storci mila, transmiţi cu filmul ăsta că nimic din cariera ei n-a valorat nimic şi că, în mod obiectiv, şi-a obţinut toate rolurile prin disponibilitatea de a încasa orice penis care s-a întrevăzut în zare.

Iar ăsta e nivelul ultim de misoginism.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. Anonim says:

    Am văzut și eu filmul, și nu mi s-a părut misogin deloc. Depinde de perspectiva pe care o ai. Nu mi s-a părut în schimb că filmul vrea să fie un biopic, ci mai degrabă să ofere o viziune artistică și socială asupra vieții lui Marilyn. Mi s-a părut că vrea să atragă atenția asupra abuzului, dar nu ca să o minimizeze pe ea, ci pentru a demasca o eră care părea atât de glamourous din afară (a se menționa în special portretizarea episodică a lui JFK, idol pentru mulți, dar de fapt un om flawed ca noi toți).

    Poate, ca persoană puternică și sigură pe tine, nu ai experimentat boala mintală (cauzată de abuz sau nu) în toată perversitatea ei, și de asta, de multe ori ți-ai exprimat părerea că nu înțelegi de ce victimele abuzurile nu fac ceva ca să iasă din situația în care se află. Este la fel ca și depresia, de neînțeles pentru cei care nu au experimentat-o, pentru care soluțiile par simple și evidente. Ei bine, pentru depresivi, abuzați, și în general persoane care suferă de tulburări psihice, soluțiile nu sunt clare, raționale și evidente, altfel nu ar mai fi bolnavi. Realitatea lor este distorsionată și de cele mai multe ori situațiile în care se află se simt ca și cum ar fi fără de scăpare. Durează foarte mult timp și este nevoie de multă normalitate în care să trăiască persoana respectivă ca să își revină, iar cei mai mulți nu au șansa la așa ceva. De aici sinucideri, sindrom Stockholm ,abuz de substanțe, șamd.

    Vorbesc din proprie experiență și pot să zic că este nevoie de mult mai mult decât o găleată de înghețată și de o prietenă ca să treci peste asta. Mie mi-a plăcut mult filmul și am simțit că înțeleg ce a vrut să facă. Nu cred că a arăta oamenii cu tot cu vulnerabilități, suferințe și defecte este misogin sau greșit, ci refreshing, având în vedere cât ne prefacem că suntem ok în viața de zi cu zi.

  2. Ari says:

    Eu cred ca evaluarea din articol reflecta exact motivele pentru care m-a enervat acest film. O lunga si nesatisfacatoare laba emotionala publica a regizorului, ca probabil laba p*rn* si-a facut-a acasa in privat. Viziunea artistica si sociala, contextualizarea complexitatii abuzului etc e cu totul altceva, si nu prea se vede in film. Unde e artista MM? Si nu e primul biopic care procedeaza asa, la artistul barbat accentul e pe artist, dar la artistul femeie accentul e pe femeie. E o atitudine fundamental misogina.

Ştiu că ai ceva de spus.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading