Fiecare om are o întrebare cu care îl scoţi magistral şi definitiv din sărite. În cazul anumitor bărbaţi, e “cât câştigi?” şi pot înţelege că îi înfurie să fie priviţi doar ca o puşculiţă ambulantă. În cazul altora, e “Unde merge chestia asta”, şi tipul se isterizează pentru că din punctul lui de vedere nu trebuie să meargă nicăieri, e doar sex fără obligaţii şi acuma tu îl pui să inventeze poveşti, ce e el, Ion Creangă? Anumite femei se înfurie când le întrebi dacă au prieten, pentru simplul fapt că nu au unul nu le face automat disponibile. Şi tot aşa.
Chit că există şansa unui răspuns calm, de tipul “Mă scuzi, nu e problema ta”, “Nicăieri anume” şi “Chiar trei, de ce întrebi?”, respectiv, oamenii reacţionează exploziv, emoţional, cu exces de epitete şi metafore. Pentru că, involuntar sau deliberat, întrebarea tatonează o zonă a lor pe care nu o vor accesată.
În cazul meu, întrebarea la care fac instant spume şi reacţionez deplasat – bine, sunt mai multe, începând cu atât de ineptul “cf” – dar întrebarea la care CHIAR fac spume şi reacţionez ca omul din peşteră la ciupitura unei specii absolut sinistre de insectă purtătoare de boli tropicale neidentificate, e “Ce te faci după ce moare Pulică?”
Pentru cine intră prima oară pe blog, Pulică e motanul meu. Are 15 ani, l-am crescut de când era un bebe pisoi inocent cu ochi mari şi albaştri, l-am învăţat să se cace, îl iubesc ca pe un mix de înger păzitor, unicorn pogorât în profanul existenţei şi primul meu copil.
Deşi are 15 ani, Pulică e deocamdată bine, sănătos, jucăuş şi vesel, mănâncă precum un lup de stepă, are excreţii regulate de toate tipurile, are reacţii vii şi prompte la tot ce se întâmplă în jurul lui – exceptând momentele când n-are chef – şi e încă plin de vitalitate ca un iaurt Activia.
Şi vine câte un dătător cu bâta în baltă şi pune inteligenta întrebare: “Ce te faci după ce moare?”
La care prima mea reacţie e s-o iubesc biblic pe mama interlocutorului, a doua ceva ce genul “Ţi-l trimit ţie, copt în marinadă de ierburi aromate şi cu măr în gură” şi a treia o paradă cu morţii notabili din familia persoanei.
Realmente, ce fac oamenii după ce le mor peţii? Probabil îi îngroapă sau îi incinerează, sau îl împăiază cu ştrasuri, dacă sunt Oane Zăvoranu nebune, apoi trăiesc mai departe, singuri şi neconsolaţi, sau se duc şi adoptă alt animal.
Dar întrebarea mea onestă e: Interesează direct pe cineva ce voi face eu după ce-mi moare mâţa? Chiar e un nivel atât de profund de preocupare încât să discutăm cel mai potrivit crematoriu din regiune?
Şi răspunsul logic e singurul răspuns:
Fuck, no.
E doar un mod parşiv de a-mi băga o sulă în coaste că animăluţul meu iubit nu mai are foarte mult de trăit.
Sau poate da. Cea mai longevivă pisică a trăit 32 de ani. Mai are 17.
E doar un mod meschin de a-mi provoca acum o durere pe care o s-o simt oricum mai încolo şi pe care, mulţumesc frumos, nu e cazul s-o simt şi acum, când mâţa e ok.
“Dar nu, Lorena, eu discutam aspecte practice”.
Ce aspecte practice? Are Pulică să-mi lase moştenire şi nu şi-a făcut testamentul şi succesiunea? Am de rezervat groapă la Cimitirul Învierea? Du-te, mă.
Vă rog din inimă, data viitoare când puneţi o întrebare cuiva, folosiţi-vă un pic substanţa cenuşie şi judecaţi: Caut să obţin vreo informaţie propriu-zisă cu ceea ce întreb, sau doar îl şicanez aiurea pe interlocutor?
Sigur, dacă intenţia e din start de a şicana, don’t mind me. În fond, de ce să ai interacţiuni plăcute cu oamenii, dacă poţi să le faci enervante, nu?
Foto: Krow Trayllis, Deviantart.
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
***
Următorul spectacol al trupei mele de pamflet ZZ Bottom are loc pe 9 august, la Paque Bistro (Bd. Pache Protopopescu, Nr. 60). Ora 20.00.
1 Response
[…] 4. Întrebarea megaenervantă […]