Cetatea viselor, cetatea coşmarurilor

Ieri, sora voastră s-a dus la mall, să vadă Babylon, filmul de anul trecut al regizorului Damien Chazelle, cu Brad Pitt, Margot Robbie, Diego Calva şi nenumărate vedete pe care le vezi trecând pe ecran în roluri episodice, ca şi cum ai fi turist la Hollywood şi ai intra în supermarket să stai la coadă cu ele.

De ce menţionez că m-am dus la cinema?

Voi ştiţi că sora voastră e o Netflix kind of girl. Îmi place să văd un film pe ecranul computerului, cu mâţa în braţe şi un vinuţ roşu alături. N-aş merge până la Park Lake să văd pe ecran mare doi cetăţeni pârliţi mâncând ciorbă timp de 20 de minute într-o bucătărie postcomunistă urâtă cu draci nici dacă m-ai plăti să fiu acolo. Dar când e vorba de un film atât de frumos în sensul clasic al cuvântului, de opulent, de o imagine atât de impresionantă, de o muzică de film atât de extravagantă, mă duc să-l savurez pe marele ecran, în deplinătatea splendorii lui. Pentru că drogul meu preferat este frumuseţea, nu mă satur de ea şi o vreau pe toată, multă şi mare până-n tavan.

Recomand să mergeţi la cinema pentru Babylon, pentru că experienţa e suprarealistă. Oricum, veţi fi cinci cetăţeni în sală, cocălărimea e alături, la Romina VTM.

Acum, legat de conţinut, Babylon are parte de tot atâta furie proletară pe social media externă, câtă a avut Team Building la românaşi şi motivul este în mod bizar similar: pentru că omul lui 2023 nu mai are răbdare pentru floricele de stil şi vrea totul simplu, scurt, vaccinat şi sanitizat. Acum, că Babylon are cu totul alte floricele de stil, şi se duce într-un exces al excesului, e ceea ce urmează să vă povestesc de acum încolo. Dar eu iubesc excesele; Babylon e genul meu de film.

Metafora este dată de titlu, şi se referă la mitul biblic al Cetăţii Babilonului, cea mai luxoasă, opulentă şi falnică cetate, ai cărei locuitori vanitoşi şi obsedaţi de bani şi de plăceri au stârnit mânia lui Dumnezeu, care i-a condamnat la o prăbuşire legendară în urma invaziei romane, sau, în cuvintele apocaliptice ale Sf. Apostol Ioan: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare și a devenit o locuință a diavolilor, închisoare a oricărui duh necurat.” (Apocalipsa 18).

Nu poţi viziona un film bazat pe un mit biblic – adică tu poţi, poţi să faci ce vrei tu, dar eu nu pot – fără să cauţi elemente ale mitului însăilate în ţesătura dramaturgică. Şi Chazelle nu dezamăgeşte. Începem cu o petrecere dată de bossul studioului de film Kinoscope, o revărsare infinită de decadenţă, desfrânare, depravare şi multe alte cuvinte care încep cu “d”, într-un palat fabulos – iar imaginea cinematografică te trimite la picturi clasice ale bacchanaliilor – şi terminăm – sau mă rog, ne apropiem de final – cu o petrecere demonică într-un spaţiu subteran tenebros cu mai multe etaje, de unde lipseşte orice urmă a luxului, iar decăderea umană hidoasă şi vulgară e prezentată fără urmă de filtru instagram – trimitere la pasajul cu Babilonul postapocaliptic, locuinţă a diavolilor.

E tot în Biblie un pasaj – pe care îl menţionez din memorie, nu mă apuc să-l caut acum nici dacă mă plătiţi – în care babilonienii cuceresc Ierusalimul şi se folosesc de obiectele din templu. Acest gest e redat de încercarea lui Manny (Diego Calva) şi a confratelui său, Contele (vedeta de standup Rory Scovel) de a plăti datoriile din viaţa reală a lui Nellie (Margot Robbie) cu bani butaforici creaţi de recuziterul studioului de film. Gestul care stârneşte furia lumii subterane şi, în acel punct, toţi demonii se dezlănţuie.

Dar m-am dus prea departe, prea devreme.

Pentru această metaforă a depravării şi a pedepsei divine, Chazelle a ales o perioadă extrem de contrastantă a industriei de film americane: trecerea de la filmele mute la cele vorbite, iar din punct de vedere istoric, trecerea de la luxul, stilul impecabil şi boemia libertină a anilor 1920 (the roaring 20s) la Marea Depresiune Economică prin care au trecut Statele Unite în anii 1930. Acest arc narativ nu m-a dus cu gândul la Once Upon a Time in Hollywood (film cu care Babylon e comparat frecvent, deşi ce au în comun e oraşul în care se întâmplă şi pe Brad Pitt), ci la Cabaret, filmul din 1972 al lui Bob Fosse, altă parabolă a decadenţei şi a depravării din care se naşte pieirea (reprezentată în Cabaret de ascensiunea la putere a lui Hitler şi a naziştilor).

Toată lumea doreşte să ajungă în Cetatea Viselor – aflăm în secvenţa introductivă genială, unde Manny (Diego Calva) mituieşte un şofer de camion, încasează o diaree în cascade de la un elefant şi corupe un poliţist, cu promisiunea celei mai strălucite petreceri din Bel-Air. Începutul dă tonul întregului film cu o notă de umor negru şi autenticitate deşănţată, la care reacţionezi în două moduri posibile: fie o îmbrăţişezi ca privitor din primele secunde, şi atunci ai o experienţă delicioasă, fie o urăşti cu sete din primele secunde, şi atunci spumegi cu furie la adresa filmului pe YouTube, pe Reddit, pe Twitter, pe Twich, care pe unde poate şi ştie.

La petrecere facem cunoştinţă cu restul personajelor cărora le vom urmări destinele pe durata filmului; fire narative care se ating pe ici şi pe colo, superficial şi formal ca orice altă relaţie din industria filmului. Singurul personaj care ne este arătat creând prietenii autentice, umane şi profunde, este Manny. Jack Conrad (Pitt) este cel mai bine plătit actor al filmelor mute, omul care a ajuns la cea mai înaltă formă a succesului şi savurează tot ce are Cetatea Viselor de oferit, în timp ce el însuşi nu se simte prea bine; e într-o mahmureală şi un sevraj perpetuu, din care îşi revine exact în secunda când i se dă “acţiune”, pentru momente sublime şi memorabile de film.

Nellie LeRoy (Margot Robbie) e o traumă ambulantă, de o profunzime pe care o descoperi pas cu pas. Vine la petrecere neinvitată, pentru că e un no-name, e superbă, spumoasă şi sumar îmbrăcată, şi se dezlănţuie cu atâta pasiune, încât fură ochii oamenilor din industrie şi e distribuită ad-hoc în rolul unei actriţe care murise cu jumătate de oră în urmă din cauza unei supradoze de droguri. Manny şi Nellie se împrietenesc la petrecere, pentru că au acelaşi vis: să-şi cucerească locul în lumea miraculoasă a filmelor.

Dar viaţa ei de dincolo de aparenţa radiantă şi intens sexualizată e ca dărăpănătura în care se trezeşte dimineaţa, după petrecere. Familie destrămată, hărţuire perpetuă din partea cunoscuţilor, în oraşul natal din Jersey, umilinţe neîntrerupte; o poveste de viaţă care o va face să plângă la comandă pe set, şi cu câte lacrimi e nevoie, dar care nu-i dă o realitate în care să se ancoreze, dincolo de gloria marelui ecran la care visează.

Sydney Palmer (Jovan Adepo) e un tânăr muzician talentat, care îşi revarsă întregul suflet în virtuozitatea cu care cântă la trompetă şi care se ciondăneşte lung cu colegii de trupă pentru o notă falsă. Iar Lady Fay Zhu (Li Jun Li) e artista de cabaret lesbiană în travesti masculin, care lucrează şi la studio, creând plăcuţele cu replici necesare pentru filmele mute.

Aceste patru destine se întreţes în diverse moduri cu al lui Manny (eroul narator, în care ne regăsim noi, gigeii de rând), şi evoluţia lor vorbeşte despre vremelnicia succesului şi despre chinul nevăzut de dincolo de câteva secunde de imagine memorabilă pe peliculă.

Şi mă opresc aici, pentru că, dacă mă apuc să analizez bogăţia simbolurilor din Babylon, scriu ditamai volumul, şi nu acesta e scopul.

Mergeţi la cinema să vedeţi Babylon. Contrastul dintre luxul infinit şi durerea crudă şi răscolitoare pe care o citeşti în varii momente în privirea personajelor e artă pură.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.