Poşta redacţiei: Din spital

Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimi(te)ți problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.

Sau în consultaţie privată remunerată.

Subliniez: dacă NU vrei să scriu despre, NU-mi trimite o poştă a redacţiei cu amendamentul “dar vreau răspuns privat”, după ce am citit un întreg roman fluviu. Există două opţiuni: vrei formatul ăsta, sau îmi recompensezi timpul. Merci de înţelegere.

Scrisorica de azi spune aşa:

***

Bună, Lorena,

Am mai avut eu tentative să îţi scriu, dar m-am gândit  că sunt slabe şanse să ajungi la mesajul meu. (Citesc toate mailurile, la unele nu răspund pentru că sunt băgări în seamă aiurea. Asta nu înseamnă că nu ajung la mine, doar că nu mi se par interesante. – notă Lorena.)

Acum sunt într-o situaţie neprevăzută, neplăcută şi căreia încerc să îi fac faţă. 

Pe scurt: am doi copii superbi, minori, am divorţat când erau mici, am crescut singuri împreună, m-am recăsătorit recent. Avem toţi patru o relaţie frumoasă, cumva atipică, dar important e să căutăm şi să găsim soluţii să fim toţi confortabili. Poate în viitor o să revin cu o scrisorică pentru sfaturi pe această temă :).

Acum, însă, îţi scriu pentru că am nevoie de încurajări. Noi suntem persoane foarte active, job solicitant, călătorii, voluntariate etc., însă acum m-am trezit brusc cu o problemă de sănătate, în spital de o săptămână, problemă tratabilă, dar destul de gravă, cu posibil tratament pe viaţă. Acum, încă aştept să văd dacă funcţionează tratamentul iniţiat.

Starea asta de aşteptare şi incertitudine e foarte greu de suportat. Copiii se descurcă, îi ajută soţul, soţ care face ture copii-spital-job, cumpărături şi comisioane, simt că îl exploatez exagerat. 

Eu mă simt tânără, simt că am atâtea de făcut, copiii au mare nevoie de mine. Cum fac să rămân bine cu capul şi cu moralul, să fac rost de răbdarea asta pe care o cer medicii? Toţi îmi spun să am răbdare şi nu am niciun reper legat de cât mai stau aici.

În încheiere, vreau să îţi spun că te apreciez sincer, îmi place ce scrii şi cum gândeşti, de-asta mi-am şi permis să îţi scriu. De obicei suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar tu parcă spui mai clar lucrurilor pe nume şi mă ajuţi să văd nuanţe pe care eu nu le prind din prima.

Thank you,

X.

***

Dragă X.,

Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să nu te mai învinovăţeşti tu pe tine că eşti la spital şi că soţul se ocupă de copii. Nu e ca şi cum ai ales să cazi la pat, nenorociri de acest tip se întâmplă, şi dacă soţul era cel bolnav, îi rezolvai tu problemele. Asta fac doi parteneri într-o relaţie sănătoasă.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l faci e să te concentrezi pe vestea bună: boala e tratabilă. Deci, nu eşti condamnată pe vecie, vei fi bine. Iar legat de tratamente pe viaţă, şi eu voi lua medicamente şi inhalatori câte zile voi mai trăi, pentru că am astm sever. Asta e situaţia, o ţin sub control cu tratament şi mă bucur că duc o viaţă de adult perfect funcţional. Nu suntem zei, organismul nostru e vulnerabil, trebuie să fim conştienţi de asta şi trebuie să înţelegem că bolile sunt parte din viaţă.

Nu te concentra pe timpul pe care trebuie să-l petreci la spital, ci pe finalul fericit: la un moment dat, vei ieşi. Acum, treaba ta e să te reclădeşti până acolo. Mănâncă, odihneşte-te, fă plimbări liniştitoare dacă boala ţi-o permite (era util să spui ce boală, să nu recomand prostii pe aici), şi gândeşte-te că investeşti acest timp în regenerarea organismului tău şi în recăpătarea forţelor.

Sunt nişte tehnici excelente de meditaţie pentru relaxare şi energie pozitivă, şi dacă omul are timp de meditaţie vreodată, ei bine, e atunci când stă în pat toată ziua. Ai diverse tehnici şi tutoriale online, şi poţi alege ceva care să te ajute cu adevărat.

În rest, ştiu că partea cea mai chinuitoare a zăcutului în pat e plictiseala cronică. Am avut hepatită în clasa a şasea, am stat două săptămâni în spital, am crezut că urc pe pereţi. Dar eram în a şasea. Acum, mi-aş lua un laptop şi un stick de internet, dacă n-are spitalul wi-fi gratis, şi aş vedea toate filmele de care nu m-am bucurat la timp, aş citi online cărţi pe care le am cumpărate de luni în şir dar nu apuc să le deschid, şi poate că aş învăţa limba germană la nivel avansat. Mi-ar plăcea să fac şi content în germană, respectiv să vizitez Berlinul ca artist, nu ca turist, dar nu-mi ajunge “Das ist ein Apfel” pentru asta.

Învaţă o limbă care ţi-ar putea fi utilă. Ai timp. Ai linişte. Eu aproape că te invidiez din acest punct de vedere.

Lucrul de care nu are nevoie un organism slăbit e încă nişte stres, generat de tripul de vinovăţie că eşti bolnavă. Dacă ţi se îmbolnăveşte un copil, ce faci? Te umpli de nervi şi îl jigneşti în fel şi chip că e bolnav? Nu. Îi arăţi multă iubire, să se facă bine mai repede. Arată-ţi multă iubire şi ţie, şi nu uita să vorbeşti des cu soţul, să-i spui că e un om minunat şi îl iubeşti. Afecţiunea şi tandreţea sunt un medicament în sine.

Nu lua o boală ca pe un lucru rău. Ia-o ca pe momentul de reset şi rewind de care aveai nevoie, şi în timp ce corpul tău e în război cu sine, ajută-ţi sufletul şi mintea să restabilească pacea. Cu blândeţe şi iubire. Fii tu propriul tău copil bolnav şi îngrijeşte-te ca atare.

Îi invit şi pe cititori să îţi lase gândurile lor bune, în rubrica de comentarii, şi îţi doresc multă sănătate,

Cu prietenie,

Lorena.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.