Poşta redacţiei: femeia la 20 şi ceva de ani

Intro: Periodic, oferim iubire cititorului nostru. Nu, Gicu, nu sub formă de sex, stai jos. În schimb, luăm o dramă personală pe care mi-o trimiteţi pe mail, pe birou@lorenalupu.com, şi găsim o soluţie, pe care oricum n-o veţi urma, dar măcar ne distrăm.

Şi misiva:

Salut, Lorena

Te citesc de ceva timp şi am şi eu o problemă existenţială. De fapt, un
cumul nefericit de probleme existenţiale.
Zice-se că femeia între 20 şi 30 de ani e un amalgam de probleme, întrebări
şi self doubt. Voi trece direct la subiect.
Toată viaţa am fost bună, foarte bună şi extraordinară la tot, ai mei având
totuşi grijă să îmi amintească în mod constant despre tot ceea ce NU
făceam, şi să ia de bune toate lucrurile la care eram extraordinară in the
first place. Practic, am ajuns să mă cred mai bună decât orice fiinţă
călcătoare de pământ terestru şi, în acelaşi timp, un gunoi ambulant
îndreptându-se spre nimic, în momentul în care, datorită mediului
universitar în care îmi fac veacul, am întâlnit oameni care au fost
crescuţi exact ca mine; brusc, nu mai eram cea mai deşteaptă, şi ăsta fiind
unicul pilon pentru stima mea fragilă de sine, m-am dus pulii de suflet în
doua suflări.
Ideea e că pic din anxietate oribilă în depresie cronică şi gri, zi după
zi, şi mă întreb dacă şi ce rost are să mai fiu aici acum, dacă destinaţia
mea va fi eternul loc cu soare, loc cu verdeaţă. Mă simt profund
neînţeleasă, şi în fiecare zi în care mă trezesc, duc o luptă cu mine, încerc
să îmi dau motive să mă trezesc şi mâine.
Şi cam asta e viaţa mea de prea mulţi ani.
Terapia a dat greş şi oamenii din jurul meu îmi spun că totul va
fi bine şi că îmi lipsesc de fapt plimbările în pădure. (Motiv pentru care
de mult timp am ales să îmi ţin gura şi să nu mă mai deschid unor plebei
care cred că dacă merg pe munte o să-mi treacă.)
Dă-mi o perspectivă.

Cu stimă,

A.

Dragă A,

În primul rând, dă-mi voie să te liniştesc. Prin pasa asta de “OK, am terminat şcoala, şi acum ce plm fac?” trec în general, mai pe scurt sau mai pe lung, toţi oamenii ambiţioşi, care vor să facă mai mult în viaţă decât rutina – mă scol – muncesc – mănânc – mă foot – mă culc. E o treaptă normală, pentru că până în momentul ăla, treptele în evoluţia ta au fost clare, evidente şi dinainte prestabilite, şi subit, nu ştii ce să fie mai departe.

Lucrul de care ai tu nevoie în acest punct al vieţii tale este un scop. O ţintă clară, bine determinată, în care să bagi efort şi energie, şi să aştepţi rezultate vizibile cu ochiul liber.

Partea tristă e că nu te cunosc şi nu pot hotărî eu pentru tine care să fie scopul tău. Cel mai bun decident eşti tu însăţi. Fă o şedinţă de introspecţie – şi du-te pe munte, să-i linişteşti şi pe plebei, în timp ce o faci – şi întreabă-te: Ce anume îmi doresc eu de fapt să fac?

Poate eşti într-un shortage financiar. Şi scopul tău se va cristaliza în timp ce începi să bagi efort concret, bine direcţionat, în a produce bani.

Poate vrei să serveşti un bine mai mare. Şi în timpul tău liber, te poţi duce la orfelinatul din localitate, să oferi o mână de ajutor în educarea şi socializarea copiilor nimănui. Şi în secunda în care se vor vedea rezultatele, te asigur că sentimentul tău de inutilitate va dispărea.

Etc. etc. etc.

Tu trebuie să te întrebi foarte sincer ce îţi doreşti, tu trebuie să îţi stabileşti scopul, în funcţie de ceea ce îţi doreşti, şi tu trebuie să fii extrem de sinceră cu tine în timp ce porţi acest dialog interior.

Când omul se simte inutil, acest lucru se întâmplă pentru că, de obicei, chiar este. Are capul adânc înfipt în propriul coor şi unica lui preocupare e cum este perceput de alţii (complexul neînţelesului) şi de ce rahat să se mai ofenseze azi (mi-a zis X să merg în pădure, ce urât.)

În secunda când ai un scop în viaţă, ce cred alţii va fi fix problema lor şi câtuşi de puţin a ta, iar X n-are decât să se ducă el în pădure cu mă-sa, pentru că tu ai treburi mai importante.

Strămoşii noştri nu aveau timp să fie depresivi pentru că grânele nu se secerau de unele singure, vaca nu-şi dădea singură de mâncare şi nici apa din fântână nu se aşeza singură în găleată să plutească în pas de vals până în ograda omului. Ziua în care o ardeai neproductiv era fix ziua când mureai dreq de foame, şi acest lucru îi ţinea foarte sănătoşi mintal.

Noi nu mai avem această necesitate să muncim pe brânci zi de zi, de aceea avem toate aceste boli apărute o dată cu lenea specifică oraşului. Secretul e să le controlezi tu pe ele, să nu le laşi să te controleze ele pe tine. Exemplul cu orfelinatul: când ştii că 30 de copii te aşteaptă să îi înveţi să modeleze în plastilină, te asigur eu că nu vei mai avea timp de depresii. Fizic. Ăia mici ţipă după tine. Te vei mobiliza de la sine.

Also, mai văd în scrisoarea ta o nevoie complet inutilă, ba chiar toxică, de a te măsura cu alţii. “Eram cea mai bună, dar la şcoală, pentru că erau şi alţii buni, m-am simţit de căcat”.

De ce? Scrie undeva că trebuie să deţii monopol pe deşteptăciune? Scrie undeva că deşteptăciunea e resursă finită, şi altul nu poate fi deştept decât în defavoarea ta? Fuck no. Ăsta e cel mai meschin şi mai egoist motiv de depresie inventat vreodată.
Bucură-te de oamenii deştepţi din viaţa ta, caută să cooperezi cu ei, nu să creezi o falsă măsurătoare de pooli. Îţi zic de pe acum, de la venerabila mea vârstă de 35978657 de ani: mereu va fi cineva mai deştept decât tine. Chiar dacă tu ştii mai bine să zicem informatică, ăla va şti mai bine să gestioneze timpul. Tu ştii mai bine scriere creativă, ăla ştie mai bine să creeze şi să menţină relaţii publice. Şi tot aşa.

Oamenii deştepţi sunt prieteni, nu motive de frustrare, invidie şi clătinare a stimei de sine. Şi orice om deştept e o nouă sursă de la care putem învăţa lucruri.

Te mai miri, dacă deştepţii ţi se par competiţie, şi cu proştii nu se poate discuta, că ai atacuri de anxietate? E la fel de firesc ca invazia de ţânţari într-o casă cu ferestrele neprotejate.
Dar dacă tu te apropii de oameni cu sentimente negative, te asigur că ei nu vor avea cu ce să răspundă, decât cu aceeaşi monedă, şi practic, TU eşti responsabilă de propria izolare. Şi de ipostaza de neînţeleasă.

Ca să citez o mamă de adolescent: “Ce să înţeleg din Laurenţiu, dacă Laurenţiu nu vorbeşte cu mine?”

TU eşti responsabilă să te faci înţeleasă. Dar ca să înţeleagă oamenii ceva, trebuie să ai în primul rând ce să le comunici.
Şi ca să ai ce să le comunici, revenim la întrebarea de la început: Care e scopul tău?

Singura condiţie a acestui scop e să nu fie tot ceva legat de tine: să mă dezvolt personal, să fiu mai eficientă, şi alte rahaturi care să contribuie la adâncirea capului în propriul coor.
Nu. Pentru prima oară, concentrează-te pe ceva extern ţie. Şi dezvoltarea personală, eficienţa şi etc. vor veni de la sine. Când nu te vei dezvolta personal doar de dragul de a te lăuda pe net că eşti dezvoltată, ci vor exista rezultate externe concrete.

Spor!

Sper că am fost de folos.

Lorena.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

***

Următorul spectacol “NCSF” al trupei mele de parodii ZZ Bottom e pe 6 septembrie, la Blueberry Garden and Bistro, Strada Popa Nan, nr. 5.
Event aici.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. mujina says:

    Vin și eu cu doi cenți ai mei, că am crescut la fel și, na, poate pentru A. e altfel, dar poate se nimerește.
    Crescând așa, trăiești cu o groază sinceră, pentru că de mic ți s-a strecurat în cap – nu explicit, dar prin fiecare reacție, îndemn etc. – că cei din jur te iubesc sau te suportă numai pentru că ești moțul deșteptăciunii universale. Că cea mai mică scăpare, un 9,45 la școală, se pedepsește cu retragerea afecțiunii, atâta câtă e.
    Și crești și pentru ceilalți sună ridicol, dar tu nu scapi de gândul că:
    nimeni,
    niciodată,
    nu o să te iubească din secunda în care se observă că nu ești vârful inteligenței, suma capacităților, corola de minuni a lumii. Când primești un compliment obișnuit și meritat, te îngheață groaza că toți or să-și dea seama la un moment dat că tu de fapt ești o impostoare toantă.
    Sunt cu omu’ meu de zece ani, dar când mai dau câte o dumă din aia măruntă care ne scapă tuturor, tot trebuie să-mi amintesc că nu, n-am coborât în ochii lui, n-o să-mi spună „trebuie să vorbim” și să-și facă bagajele.
    Când înveți și accepți tu că nu e așa, dispare și mare parte din anxietate, spleen, alean etc.

  2. M says:

    Multumesc pentru ca ai impartasit raspunsul tau, Lorena. Desi nu mi se adreseaza mie, sunt in aceeasi categorie de varsta si apreciez o opinie sincera. Am trecut si eu printr-o criza asemanatoare, deci ma bucur ca ai abordat subiectul. Am sentimente amestecate totusi.
    1. Ca text motivational sau wake-up call e exact ce ai nevoie ca sa-ti incepi ziua. Uneori, sunt de acord, trebuie doar sa te ocupi cu alte chestii in afara propriei persoane, care te vor absorbi suficient pe moment, cat sa nu te deprimi. A te focusa prea mult pe propriul tau confort poate sa fie contra-productiv in a-l obtine. E ca aunci cand te straduiesti prea tare sa adormi si te tot intorci de pe-o parte pe alta – poti face asta foarte usor si in cazul gandurilor.
    Dar daca Depresia (aia cu D mare, nu aia cand te simti “deprimat” pe moment) e o problema mai profunda de atat si nu e suficient sa maturi sub pres toate framantarile interioare? Si aici vine punctul 2. Mi se pare ca raspunsul tau poate sa fie… nu atat de benefic unei persoane care e intr-o stare de depresie mai serioasa si e posibil sa induca, in plus, un sentiment puternic de vinovatie si neputinta care poate face si mai greu procesul de a iesi din starea asta. E posibil sa ma insel pentru ca nu mai e cazul meu. E doar parerea mea de om care ia pastile antidepresive prescrise de psihiatru, iar acum in sfarsit am energia sa fac tot ce descrii tu, adica sa le fiu de folos altora si sa relationez mai bine cu ceilalti. Activitatile descrise de tine sunt ca sa previi depresia, dar daca e deja instaurata si mai ales daca are si o cauza care tine de chimie, cred ca nu e suficient sa schimbi comportamente si mentalitati.
    E mereu o placere sa te citesc doar ca de data asta a fost cu “trigger” pentru mine…

  3. Lorena Lupu says:

    Dacă e depresie din aia cu D mare, poate că nu eu sunt soluţia, ci psihiatrul. Poţi să mă întrebi ce să faci dacă eşti constipată. Nu poţi să mă întrebi cum se tratează apendicita.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: