Poveste de dragoste

Costăchel era îndrăgostitul perpetuu. Se trezea îndrăgostit, făcea duş săpunindu-se cu dragoste lichidă, îşi bea cafeaua de dimineaţă dizolvând în ea două linguriţe pline vârf cu dragoste, la birou avea o vază cu un buchet de dragoste, la prânz mânca dragoste la cuptor cu garnitură de morcovi sotaţi, se ducea la hipermarket să îşi cumpere o doză de bere şi un pachet de dragoste iar serile îşi injecta dragoste în venă până cădea lat, cu pupilele dilatate şi stomacul tremurând.
Şi totuşi, expresia fizică a dragostei nu îşi avea loc în viaţa atât de răvăşită de dragoste a lui Costăchel cel îndrăgostit. Pentru că, deşi dragostea era constantă, obiectul ei varia din jumătate în jumătate de oră.
Bine, asta nu ar fi fost o problemă. O jumătate de oră de dragoste împlinită face mai mult decât zece ani de mariaj eşuat. Numai că asupra lui Costăchel se abătuse un crunt blestem.
Vezi dumneata, dragă cititorule, cu câţiva ani în urmă, Costăchel fusese un îndrăgostit obişnuit ca mine şi ca tine. Dar într-o zi ploioasă, venind uşor ciupit de la un bar cu fiţe, se pomenise cu o erecţie cu care ar fi putut sparge lejer ferestre, dacă ar fi avut vreun fetiş straniu cu cioburi de sticlă.
Spre norocul lui Costăchel, la câţiva metri de el, o ţigancă bătrână îşi căta de treabă, măturând alene frunzele ude şi pătate de rugină cu un măturoi sârmos.
-Ce faci aici? s-a răstit el la ea, de parcă ar fi prins-o comiţând cine ştie ce delict.
Baba l-a măsurat acid din priviri, apoi a rânjit ştirb.
-Hauleo, şefu’, trăi-ţi-ar ţie familia, ai venit la control.
N-o fi avut Costăchel un fetiş cu sticlă, dar în mod sigur avea un fetiş cu gingii mov, decorate ici şi colo cu câte un ciot de dinte maroniu. A simţit că îi explodează fermoarul. De fapt, ameninţa să se strice de câteva zile, era din ce în ce mai dificil de tras. Era de bănuit că într-o zi va ceda la presiune.
-Păi, ce, asta-i curăţenie, a răcnit, încercând să pară cât mai ameninţător. Ne batem joc de banii primăriei?
-Hauleo, şefu’ nu mai vorbi aşa că e cu păcat, uite şi io femeie bătrână am pâine de luat la copii şi nu îmi ajunge banii e greu şi aşa, să moară mama dacă te mint, trăi-ţi-ar şi ţie familia şi copilaşii, mânca-ţi-aş ochii, începu ţiganca să turuie fără să respire.
“Bun, ştie să-ţi dozeze perfect aerul din plămâni”, şi-a zis Costăchel.
A coborât din maşină şi s-a îndreptat semeţ.
-Cât mai costă o pâine?
-Un leu, să trăieşti, şefu’, a bâiguit ţiganca. Amuţise de îndată ce dăduse cu ochii de realitatea crudă şi tare ca oţelul.
-Câţi copii ai tu?
-Ci… ci… cinşpe… pepepepe…
-Azi sunt generos. Îţi dau cinşpe lei să mi-o beleşti puţin printre gingii şi să îţi zgândări cioturile de ea, dar fără să muşti, că dracu’ te-a luat!
Zis şi făcut. În timp ce baba se apleca gemând şi troznind din toate încheieturile – spre surprinderea lui, până şi aceste sunete i se păreau excitante în context – Costăchel îşi rupse fermoarul în două dintr-o singură mişcare. “O prostesc pe vecina de la patru să îmi dea altul şi să îl şi coasă”, îşi zise el. “Dar pentru asta, trebuie să nu rămână urme, că nu-i pot duce pantalonii pătaţi!”
-Auzi, fă, îi zise el babei, vezi să înghiţi tot, frumos, până la ultima picătură. Dacă scapă un singur strop, ai ratat deal-ul.
-Hauleo, da’ ce mă crezi, şefu’, mânca-ţi-aş? Româncă de-a voastră fraieră care nu ştie cum să beleşte cariciul? Ptiu, începu baba, umezindu-l cu o porţie generoasă de scuipat gălbui.
În cel mai scurt timp, Costăchel era în culmile extazului. Nu era numai noaptea vineţie, nu era numai alcoolul şi nici ocazia nesperată pe care un zeu al perversiunilor i-o aruncase aşa, dintr-o toană, în drum. Era şi un ciot de dinte fărâmat, care îl zgândărea suav exact pe punctul lui mai sensibil de sub gland. Toate acestea laolaltă generau magia inefabilă a clipei. Care, ca orice magie inefabilă, a luat sfârşit în mai puţin de trei minute, când el expedie un jet nestăvilit undeva, în adâncimea neagră şi bolborositoare a gâtului ei.
În clipa imediat următoare, se întâmplă dezastrul. O prinsese, probabil, pe nepregătite, ea strănută, iar visul lui de a o prosti pe vecina de sus fără să spele pantalonii se destrămă ca mitul lui Moş Crăciun.
-Imbecila dracului, ce-ai făcut, răcni el, examinând diversele licori de varii onctuozităţi care i se absorbeau treptat în denimul albastru.
Baba nu răspunse. Era ocupată cu o tuse răguşită, care se termina cu un ţiuit bizar.
-Uite, pentru asta, nu-ţi dau nici un leu.
-Ce face!? răcni hoaşca. Hauleu, şefu’ nu face asta. Hauleu, şefu’, ce face copilaşii mei nemâncaţi…
-Nu e problema mea, decretă Costăchel, sări în maşină şi se depărtă în trombă.
Rămasă singură, baba ridică măturoiul spre cer cu un gest gorgonic şi începu să blesteme. Noi nu ştim ce, că nu suntem autori omniscienţi şi omniprezenţi, de aceea ne ţinem scai de Costăchel, el fiind eroul naraţiunii.

Ideea e că, de atunci, Costăchel nu face sex. Pur şi simplu, când ajunge în faţa momentului, simte o neputinţă ciudată. Pentru a o masca, începe să caute defecte:
-De ce nu-s călcate cearşafurile?
-Iar porţi chiloţi roşii, ştii că mie nu îmi plac chiloţii roşii!
-Nu ştiam că ai o aluniţă pe burtă şi e atât de urâtă. Trebuia să mă avertizezi de când te-am privit prima oară cu subînţeles.
-Am alergie la lumina de bec, trebuia să montezi neoane-n dormitor!
Iar când totul e perfect, cearşafurile sunt ca scoase din cutie, fata poartă cea mai fină, mai rafinat-dantelată şi mai provocatoare lenjerie verde – culoarea lui preferată – , are un trup impecabil, iar lumina difuză, sugestivă adaugă un plus de mister încăperii, Costăchel o ia gingaş de mână, îşi apropie buzele de gâtul ei şi şopteşte:
-Ştii, ce vreau, iubito, de la tine?
La nici zece secunde după ce îi spune e aruncat pe uşă afară.
Stă buimăcit, îşi aprinde o ţigară şi se întreabă:
-Ce o fi cu mine? În fond, nici nu-mi doream chestia aia atât de tare. Ar fi mers şi…
Iar la acest gând, mai trece pe la chioşcul nonstop din colţ, îşi mai ia un pachet de ţigări şi o doză de bere şi se duce să descarce un pic de dragoste de pe DC++.