De cum am văzut primele teasere la Michael, am bănuit cum va fi rezultatul final, și am ales să dau un skip în primele săptămâni, să citesc câteva cronici. Dar nu cronicile de influenceri amabili, care se topesc de emoție la un carton personalizat cu numele tău pe el și un pahar de spumant gratis, și ridică orice rahat de film în slavă, ci cronicile de vulpi bătrâne și trecute prin sute de mii de filme. Iar acestea mi-au confirmat exact ce am bănuit: că filmul e o lungă temenea umilă, noi, pământul, ne așternem la picioarele unui zeu care a fost Michael.
Mă scuzați, dar nu. Prefer să-i citesc cartea, Moonwalk, care are și seriozitate, și autoironie, și gelozii, și frustrări, și mici răutăți, și, prin toate astea, e povestea autentică a unui om, nu a unui zeu.
Înțeleg de ce se întâmplă fenomenul. În 2026, toate vedetele, inclusiv cele care nu mai sunt între noi, au reputația protejată de case prestigioase de avocatură, familia a fost traumatizată de documentare ca acela cu Safechuck și celălalt lăbar, am uitat cum îl cheamă, cel care depusese mărturie în instanță că nu fusese niciodată atins de Michael, apoi, când a venit HBO cu cașcavalul, s-a trezit brusc că e cea mai victimă.
Dar vedeți voi, strict strategic și dramaturgic, nu poți trece printr-un asemenea scandal, care a întors jumătate de planetă împotriva ta, fără să abordezi deloc subiectul.
Și da, eu cred că Michael era nevinovat, că era blocat mintal într-o copilărie compensatorie, avea copii în jur așa cum avea nu știu câte specii de animale, și nimeni nu l-a suspectat vreodată că ar fi făcut ceva cu animalele chit că, pe când era cimpanzeul Bubbles mic, dormea și cu el în pat. Așa cum dorm eu cu motanul în pat. E nevoia de a ține în brațe ceva mic și pufos, cu zero implicație erotică. Ajută mult pentru calmarea anxietății, de care Michael, cel real, suferea în mod vizibil. Cineva ar fi trebuit să-i cumpere megastarului un ursuleț de pluș și toate problemele lui ar fi fost anticipate și eliminate.
Revenind la ideea de mai sus: casele astea de avocatură vor să-și protejeze clienții, prin urmare vor cenzura orice urmă de autenticitate din scenariu, orice defect al clientului lor, orice situație reală de viață care ar fi indicat un rateu natural omenesc, și atunci, vom avea aceste filme fără sare și piper, plate ca scândura de călcat, care vor insulta orice urmă de inteligență a cuiva care nu e fan obsedat. Și da, eu sunt fan al muzicii lui Michael, dar sunt totodată fan al unui scenariu bine scris. E ok pentru mine să-i văd videoclipurile, unde se distribuie pe sine și în roluri negative, în loc să mă uit la o temenea monotonă de două ore.
Cel mai legendar biopic muzical este și rămâne Velvet Goldmine. Tocmai pentru că, după ce scenariul a fost gata, David Bowie s-a speriat de modul în care îl expunea povestea, și atunci, producătorii au luat o decizie curajoasă: au schimbat numele vedetei, numai să nu schimbe scenariul. Filmul a fost făcut exact cum a fost scris, și a fost fenomenal. Unul dintre marile filme ale finalului anilor 90. Sigur, trebuie să ai c0aie grele să renunți la numele superstarului care va vinde instant bilete, dar iată, s-a putut. Așa eviți ca opera ta să fie forfecată de toți funcționarii fără haz.
Poate că acesta e genul care merită să învie. Biopicul cu nume fictiv. Toți știm despre cine e vorba, dar îl cheamă Vasile Scorbură. Orice asemănare cu personaje reale e, wink-wink, pur întâmplătoare. Exact asta face ca Velvet Goldmine să fie atât de bun, nu doar pentru un fan Bowie, ci pentru orice iubitor de muzică, film sau ambele.
Nu te vei baza în marketing pe numele vedetei X, ci pe forța poveștii reale. Un biopic mediocru e uitat în câțiva ani – mai ține cineva minte The Rocketman? În schimb, o poveste bună e atemporală.
**
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say