Recent, a venit o gripă feroce ca un latin lover și a dat de pat cu mine de mi-a zguduit osemintele. Febră prea mare pentru a ieși din casă, oboseală din aia, de zici că au venit toate nopțile albe de la 20 de ani să-și ceară impozitul. Cam o săptămână, am dormit și am văzut filme. Problema cu filmele când zaci bolnav în pat este că se termină prea repede. Filmele sunt pentru oameni sănătoși, care au de investit o oră și jumătate în povestea asta, că au treabă după. Pentru oameni bolnavi, care vor fi în pat și după patru ore, și după șase, există serialele.
Și am revăzut Buffy the Vampire Slayer. Unul dintre serialele young adult care mi-a definit cultural și spiritual adolescența.
Nostalgia pe care unii o au când vizitează casa copilăriei sau satul bunicilor – eu o am când văd un film sau citesc o carte populară din anii 90. Anii 90 au fost și rămân perioada mea ideală. Mixul perfect de horror gotic, rock necizelat, umor negru fără bariere și zero corectitudine politică. Plus, valul al doilea de feminism infuzase cultura populară cu ceea ce numeam pe atunci girl power. Micile și marile ecrane ne ofereau primele eroine puternice, hotărâte, pornite în misiuni periculoase, Xena, prințesa războinică, Dana Scully, care era jumătatea deșteaptă și hotărâtă a cuplului din X-Files și, desigur, Buffy, spaima vampirilor.
E interesant să revezi serialul după 20 de ani. Amuzant din anumite puncte de vedere, pentru că măștile vampirilor și efectele vizuale sunt atât de datate, de zici că te uiți la o emisiune pentru copii produsă de TV Săplaca. Nici atunci nu am înțeles de ce vampirii trebuie să aibă fețe schimonosite și cum se face că numai vampirii de care ne îndrăgostim sunt băieți frumoși, în rest, toți formează o masă amorfă de colți, gheare și sunete dezarticulate, dar știu să se bată foarte coregrafic și atletic.
Dincolo de asta, serialul are un farmec și un umor absolut irezistibile, și dacă dai play primului episod acum, promit că o să ai ocupație tot weekendul, chiar dacă inițial aveai alte planuri.
În interviuri, creatorul serialului, Joss Whedon, spune că ideea serialului i-a venit din clișeul de la începutul filmelor horror: blonda care iese la plimbare noaptea și e ucisă cu bestialitate de monstrul săptămânii, fie că e zombi, vampir, vârcolac sau impozit pe locuință. S-a întrebat: Dar dacă blonda respectivă se întoarce și îi administrează monstrului o bătaie de-i sună apa în craniu?
Sarah Michelle Gellar era blondă. Dar, încă de la vârsta aceea foarte fragedă, era o actriță de o forță și o profunzime emoțională care depășeau cu mult clișeul blondei care moare prima în filme, și astfel, povestea eroinei plecate la vânat vampiri a devenit un fenomen de o popularitate răvășitoare în categoria young adult.
Primele trei sezoane acoperă perioada de liceu, amestecând cu succes comedia clasică de liceeni cu elementele gotice horror ale vampirilor, criptelor, peșterilor întunecate și cimitirelor – un mix care le-ar face pe mămikile de azi să protesteze indignate în Piața Constituției, dar în anii 90, toți făceam petreceri rock în cimitire și nu mi se părea nimic în neregulă – al patrulea universitatea, iar al cincilea, viața de după școală, cu drame de zi cu zi, ca pierderea mamei, joburi de rahat și alte aspecte de viață cotidiană filtrate prin prisma supranaturalului, care nu face decât să le dea noi nuanțe.
Poate fi un pic șocant pentru sensibilitatea noastră de azi cum Buffy, care la începutul serialului are 16 ani, se îndrăgostește lulea de un vampir prietenos, înalt, brunet și foarte Ricky Martin în trăsături și stil. David Boreanaz, interpretul vampirului Angel, e un bărbat adult, și povestea lor de iubire ar fi putut deveni de un cringe incredibil, dacă Whedon nu ar fi inventat o găselniță foarte smart: Angel a fost blestemat de un trib de romi să aibă un suflet, iar dacă atinge un moment de fericire absolută, îl pierde. De aceea, el și Buffy nu pot fi împreună și îi tot vedem tânjind unul după altul, dar, timp de un sezon și jumătate, nu se întâmplă mare lucru pe plan intim.
Apropo de asta: un element care îmi lipsește din filmele și serialele de altădată e acest aspect de slow burn. Eroii își dădeau timp să se îndrăgostească. Nu săreau în pat instant. Când primul sărut se întâmpla la final de sezon, apucai să investești emoție și anticipare în povestea lor de dragoste, și delayed gratification avea miză.
Cât timp Buffy și Angel tânjesc unul după altul cu priviri pline de dorință și atingeri fugare, povestea e frumoasă și dulce. Dar când, într-un moment de pericol depășit cu succes, îi apucă pasiunea și duc treaba până la capăt – la jumătatea sezonului al doilea – iar el își pierde sufletul și devine din nou un sătănel vicios și sadic, îmi amintesc cum eu și toate puștoaicele vremii am plâns cu spasme și cu fântâni arteziene de muci, și planeta s-a cutremurat de atâta inimă sfâșiată, pentru că serialul aborda o temă relativ comună: cum unii bărbați se schimbă brusc după ce intră sexul în ecuație și încep să hărțuiască cu răutăți bruște și nejustificate femeia care tocmai și-a împărțit cu el cea mai vulnerabilă ipostază. Poate niciun serial nu examinează cu atâta acuratețe o astfel de temă, și, pentru că încă nu avem corectitudine politică, gesturile lui Angel cel rămas fără suflet față de Buffy sunt prezentate în toată cruzimea, brutalitatea, sadismul și, în cele din urmă, stupiditatea lor absolută. Iar la final de sezon, când o vrajă îi redă sufletul, Angel redevine o floricică nevinovată și se așteaptă să te porți cu el ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Din nou, o metaforă de o acuratețe izbitoare. Când Buffy bagă sabia în el, satisfacția e absolută.
Similar cu supratema, mulți monștri ai săptămânii sunt metafore transparente ale unei drame de zi cu zi. De exemplu, când o prezență invizibilă face ravagii prin liceu, reiese că era o colegă pe care toată lumea a ignorat-o până în punctul în care a devenit invizibilă la propriu; iar umorul de situație al serialului capătă brusc accente tragice. Poate nicio poveste young adult nu a tratat cu atâta profunzime și înțelegere toate momentele de criză tipice adolescenței, fără pretenția de a da verdicte și, uneori, fără o soluție pozitivă.
De aceea, din punctul meu de vedere, perioada de aur a serialului e reprezentată de primele patru sezoane, iar după al cincilea, când se adună prea mulți monștri mirobolanți și apare brusc o soră făurită artificial și total inutilă dramaturgic să o agaseze pe Buffy e cam ca perioada din X-Files când au rămas fără idei și au început să ne bage pe gât povestea lui Scully însărcinată cu Omul cu Țigară. Nimeni nu a cerut asta, ipostaza e lame, neinspirată și o sugestie clară că echipa de scenariști e în burnout și excesul de cocaină dăunează grav sănătății.
Dar, în ansamblu, Buffy rămâne un serial reper al anilor 90 și o dovadă că arta young adult nu trebuie să fie nici superficială, nici simplificată forțat. Decorată cu geci de piele neagră și lanțuri de metal, da. Minimalizată, niciodată.
***
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say