Am intrat puţin pe social media, în timp ce-mi beam cafeaua de dimineaţă. Şi, ce să facă oamenii aşa de dimineaţă? Evident, scandal.
O puştoaică, de vreo 20 de ani după poze, adoptase un mâţ salvat pe stradă, fără să anunţe proprietarul casei în care stătea cu chirie. Mâţul, traumatizat şi de abandon, plânge tare când fata e la muncă. Vecinii idioţi s-au apucat să se plângă proprietarului. Şi acesta i-a zis fetei să scape de pisic, fără discuţii. Fata îl promovează pe grupuri. Iubitorii de animale o fac troacă de porci pentru că renunţă atât de uşor la responsabilitate.
Ce vedem noi aici? Cum lipsa empatiei, venită din toate direcţiile, naşte monştri.
Proprietarul are dreptatea lui să solicite să i se ceară acordul dacă aduci animale în casă. Chiar dacă e o salvare de urgenţă, să zicem că la 11 seara descoperi o pungă de plastic cu trei pui pirpirii, a doua zi dimineaţa pui frumos mâna pe telefon şi îi spui: „Bună ziua, domnule X, uitați ce s-a întâmplat, vă cer permisiunea să îngrijesc acești pui până când le găsesc adoptator / să îi adopt eu”.
Românii fug de comunicare cinstită și onestă ca dracu de tămâie, deși e singura soluție pentru ca nimeni să nu se simtă prejudiciat.
„Păi da, dar cu unii nu poți așa.”
Cu cei cu care nu poți așa, nu colaborezi și punct. Eu închiriez o garsonieră a unor oameni care nu au căutat să mă controleze și limiteze cu nimic. Am fost foarte transparentă de la bun început: Plătesc ca să stau aici, prin urmare, am toată libertatea să aduc pe cine vreau, să îmi fac programul cum vreau și ah, da, am pisică.
Evident că nu dau petreceri acasă și că, de obicei, mă întâlnesc în oraș cu oamenii cu care am treburi. Condiția nu a fost pusă pentru ca eu să deschid bordel la domiciliu, ci pentru a preveni din fașă orice încercare de a se urca în capul meu, pe banii mei. În special când ești fată / femeie, mulți au impresia că pot să te transforme în sluga lor, pe banii tăi. Și atunci, tratez vizionarea de apartament ca pe un interviu. Mă interesează mai puțin să aibă microunde, electrocasnice smart, mobilă nu știu de care și decoruri lux, că pe astea pot să le cumpăr eu ulterior, mă interesează ca ăla sau aia care închiriază să fie o persoană de înțeles și să priceapă că nu îmi spune ce să fac pe banii mei.
Mbun. Dar la 20 de ani, nu știi să faci această selecție. Are mașină de spălat nouă? SOLD! Și te pomenești cu telefoane de trei ori pe săptămână, sau mai grav, vizite neanunțate de câte ori i se scoală, și cumva, devii un fel de menajeră neplătită în propria ta chirie, nu un om care plătește să fie lăsat naibii în pace.
Ăla e genul de proprietar care are pretenția să arunci pisica înapoi în stradă. Ai mei m-au acceptat fără discuții cu a mea și mi-au și drăgălit-o o jumătate de oră când am semnat actele de închiriere.
Apoi: dacă știi că animăluțul nou adoptat a rămas cu traumă de abandon, cea mai la îndemână soluție e să-i aduci un companion. Mai adopți un pui, te joci cu ambii să-i împrietenești și îi lași să își ofere reciproc companie când ești plecat la muncă. Sigur, două pisici pot deveni infinit de creative în a face tâmpenii împreună, dar măcar nu rag a jale sfâșietoare să se audă din Militari.
Și dacă ai adus un companion, nu închizi doar gura vecinilor, ci în primul rând rezolvi suferința animăluțului. Pentru că, dacă ne pasă mai mult de gura altora decât de problema care stă la bază, trăim greșit. Un pisic plânge tare, ore în șir, că singurătatea îl readuce în punctul în care l-au băgat în punga de plastic. Iată problema. Faptul că niște idioți mănâncă kkt cu polonicul e un simptom secundar.
Adu-i un companion, să-și găsească pacea. Problemă rezolvată.
Acum, dacă s-a ajuns în punctul în care boii au început să agaseze proprietarul, iar proprietarul a dat ultimatum, e cam târziu să faci ceva.
Iubitorii de animale țipă tare: De ce nu-ți iei altă chirie? Dar nici asta nu e o soluție realistă când ai 20 de ani și salariu minim pe economie. Când majoritatea chiriilor nu îți sunt accesibile financiar, când scrolezi până în străfundul paginii de imobiliare să găsești ceva în limita bănuților tăi, și când, poate, programul e la job e prea solicitant să ai timp de vizionări, nemaivorbind de sumele care trebuie plătite pentru avansul de 1 – 3 luni, garanție și mutat, treaba e complicată.
Eu am avut mereu noroc de salarii decente, și după ce am devenit cunoscută cu blogul, am tot făcut bani din donații și colaborări, prin urmare, mi-am permis să schimb chiria de câte ori nu mi-a convenit ceva, în exact momentul în care nu mi-a convenit ceva. Dar fata obișnuită de 20 de ani, care nu are alt venit în afară de salariu, nu are acest privilegiu. E silită să tragă de chiria aia ieftină cât poate și să facă concesii, din nevoia de a avea un acoperiș asupra capului.
Vă spun eu, cine nu a cunoscut adevărata sărăcie nu înțelege lucrurile astea. Ci doar trântește un „dar caută-ți altă chirie.”
E greu să iei decizii mature și să ai toți factorii în calcul când ai 20 de ani, bani puțini și abilități de comunicare ca la români. De aceea, vă rog pe cei care aveți chef să luați pur și simplu pisica, fără să faceți pe deștepții cu sfaturi necerute și care denotă doar obtuzitate: intrați aici și luați pisica. Un simplu gest de omenie în acest lanț de prostie și răutate.
Mulțumesc.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say