Aroganţă??

Scriam despre o trupă că a dat un show mişto, când intră o cititoare şi zice:

xxxxxxxxx: Intensitate au piesele lor, show ul in schimb e plin de aroganta. Daca au dat un ‘buna seara’ mare lucru.

What?

În mod real, are cineva impresia că disponibilitatea unei trupe de a povesti pe scenă are vreo legătură cu aroganţa, respectiv lipsa ei?

Sunt oameni care, după fiecare piesă, simt nevoia să se oprească şi să facă un mini stand-up comedy. Ăia, sincer vorbind, mi se par cei mai nesiguri pe muzica lor. Undeva, ştiu că sunt proşti muzical, şi compensează vrăjind publicul cu farmec şi glume.

Sunt oameni care abia din când în când, în puncte nodale din spectacol, mai bagă poveşti, de obicei în legătură directă cu conceptul de spectacol. Ăştia sunt ăia cerebrali, care vor să construiască mai mult decât starea directă pe care ţi-o dă muzica, şi se proptesc şi în alte pârghii.

Sunt însă oameni care urcă pe scenă să transmită un singur lucru. Muzica lor. Pe ăia nu-i interesează să fie simpatici, să-i iubeşti, să vrei să fii prietena lor sau să vezi în ei un model masculin. Pe ăia nu-i interesează decât să-i laşi în pace pe ei şi să asculţi ce cântă.
Pentru că muzica e, asumat, singurul lor mijloc de exprimare artistică. Muzica pură şi simplă. Şi unealta lor de construit spectacol e starea care ar trebui, ideal, să te cuprindă, dacă i-ai asculta naibii, în loc să te aştepţi să te salute de parcă ai fi vecina Vasilica de la parter.

Care dintre cele trei tipuri de abordare e cel corect?

Răspuns: toate tri.

Di ce?
Că pe lume sunt artişti diferiţi, cu personalităţi diferite, iar armata poporului nu are ce căuta în artă.