Avem nevoie de mai mult Nick Cave în vieţile noastre

Ieri, Nick Cave and The Bad Seeds au concertat pentru prima oară în România, în cadrul festivalului Rock The City, unul dintre puţinele care rezistă în vremuri de restrişte pe meleaguri mioritice.

Legat de Nick Cave, am o mică istorioară de adolescenţă.

În 1996, Cave a scos un disc care se intitula “Murder Ballads”. Şi care, pe lângă vocea specifică, inconfundabilă, care îl face pe Nick Cave să fie Nick Cave, mi-a dezvăluit un adevăr şocant: faptul că nu e obligatoriu ca lyrics-urile muzicale să fie tâmpite cu tot dinadinsul.

“Murder Ballads” era un album narativ. Fiecare cântec era povestea unei crime. Dar nu aşa, sec. Fiecare cântec era o poezie sublimă, fascinantă literar, incredibil de bine scrisă, care relata o crimă şi complexul de emoţii şi de trăiri care au dus la gestul ucigaş.

Copilul care eram eu pe atunci a căzut în fund de admiraţie, uimire şi încântare, pentru că tocmai descoperise un teritoriu nou: acela al artiştilor care folosesc muzica drept un pretext pentru poezie. După, am dat de Bob Dylan, Leonard Cohen şi mulţi alţii, dar pentru mine, primul poet rock a fost Nick Cave.

De aceea mi-am dorit mult, mult, să fiu acolo, şi mă laud că am cântat parte-n parte din public o bună parte din piese, cot la cot cu o gaşcă de rockeri ucrainieni veniţi taman de la Kiev la Bucureşti să-l vadă şi să-l asculte pe Nick Cave.

Şi în înfăţişare, Cave conservă această fantezie a poetului nebun. Foarte înalt, foarte zvelt, neschimbat din 1996 încoace, fluid şi imaterial, pluteşte pe scenă şi recită câteva dintre cele mai frumoase texte care au onorat vreodată popul contemporan. Are vocea, dicţia, intonaţia perfecte pentru a ilustra frumuseţea şi magia acestor texte, şi se vede că găseşte plăcere în a se juca cu această minunată voce, trecând de la şoaptă la răcnet şi înapoi.

Visualurile şi estetica spectacolului sunt prelungirea perfectă a acestei fantezii: toate “seminţele rele” poartă costume negre, şi spectacolul e proiectat în alb-negru, cu un filtru sepia, pe trei ecrane tivite cu lumini albastru şi violet. E un efect vintage de o frumuseţe care te izbeşte.

Apoi, Cave e genul de artist care nu are nevoie de o tonă de trucuri scenice pentru a captiva publicul. Nici măcar nu pierde vremea povestind foarte mult, deşi, la modul cum îşi şlefuieşte versurile, mă aşteptam s-o facă. Dar Cave rămâne la fel de misterios şi neelucidabil pe cât este de carismatic în interpretare.

Alternează performance-ul vocal cu reprize de cântat la pian, respectiv vioară, dar inclusiv modul în care foloseşte aceste instrumente e un nivel de performance în sine. Cave nu cântă la vioară, Cave dansează la vioară şi face scrimă la vioară. Nimic din ce face nu urmează neapărat un fir logic, şi momentul când adună pe scenă jumătate de Diamond Circle (a se citi “o grămadă de popor din faţa scenei”) să creeze un moment de grup statuar are un impact vizual intens.

Iar fascinaţia cu care pleci de la un concert de Nick Cave nu seamănă cu descătuşarea specifică de energii cu care pleci de la un concert de rock, ci mai degrabă cu eliberarea emoţională care caracterizează un recital bun de poezie. Atenţie: am scris “bun”. Se scrie atâta poezie teribilă şi se recită atât de stupid, încât am şi uitat de acest fior specific poeziei de calitate.

Şi de aceea, noi toţi avem nevoie de cât mai mult Nick Cave în vieţile noastre. Să ne amintească de muzica interioară năucitoare a poeziei adevărate.

Foto: infomusic.ro.

 ***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: