Ştiu, are şi Boris Vian unul. Dar al meu e strict legat de blăniţa asta pufoasă care îmi atârnă de suflet de câte ori mă întorc acasă.
Aţi observat că blana unei pisici nu e niciodată “albă”, sau “neagră”, sau “galbenă”? De exemplu, blana pisicii mele are mici chelii filosofice pe frunte, porţiuni care bat în ciocolatiu pe spinare şi un pâlcuşor simpatic de floci albi pe burtă. Dar toate astea, la un loc, formează “blană neagră”.
Oamenii care n-au pisici nu înţeleg. Nu înţeleg ce miracol de sensibilitate, mici răutăţi, mari tandreţuri şi eterne ghiduşii reprezintă o pisică. În acest caz, una neagră, cu capul rotund, urechi agile, sprâncene şi mustăţi drăgălaşe şi ochişori mari, verzi, cu priviri care spun mai mult decât o mie de cuvinte.
Pisica mea are 9 ani. O am, sau mai exact, mă are, de când era pui. Şi seara, când vin acasă, îmi cere dragoste. Eu îi dau să mănânce, dar nu se atinge de bol – chiar dacă-s plecată de dimineaţă, deci, teoretic, moare de foame – dacă n-o iau în braţe şi nu-i mângâi căpşorul mic şi mustăcios. Iar când fac asta, închide ochii şi se abandonează. Pur şi simplu, se lasă în îmbrăţişare ca un înotător care face pluta. Zici că mă îmbrăţişează la rându-i.
Pisica mea neagră e de fapt cenuşie închis, maronie-roşcată şi pe ici pe colo, căruntă. Are o cicatrice pe buza superioară, unde a ars-o firul când a ros un cablu electric conectat la o chestie care mergea, până l-a rupt, şi s-a electrocutat. Are un dinţişor lipsă, pentru că a ţinut neapărat să muşte dintr-un lemn mare, pe care i se pusese pata. Are multe, multe sfârcuri – de ce să ai atâtea, dacă eşti motan şi oricum n-ai în plan să faci pui vii şi să-i hrăneşti cu lapte? Are coadă subţire – de aici deducem că e corcitură de Bombay, că în rest are toate datele. Poate nişte idioţi au aruncat puiul taman pentru că pisica aristocrată a familiei o arsese cu un maidanez. Dar cui îi pasă? Pisica mea e forma mea de paradis la purrrrrtător.
A mea e Sheilutza… delicata, alb cu tarcat, de o eleganta extraordinara. E o diva mica si rasfatata. N-am putut s-o iau la Londra, acum o rasfata mama si tata.
pisicile creeaza dependenta…poti chiar sa le tragi pe nas la propriu, iarna le miroase blana frumos, maimute de plus..(o fi de la praful antiparazitar) am si caini, dar nu i-as mirosi…nici fuma 🙂
Şi miroase a…? Al meu miroase a apă de ploaie. 😀
al meu miroase a detergent şi a balsam, că doarme în dulapul cu haine.
Ce şarlă norocoasă! 😀 Al meu, când prinde de mai doarme cu mine, îmi doarme între picioare! 😀
cum, ma, pisica sa roada lemn!? pisicastor?
uneori.
oho, cum arunci mobilier din cauze naturale: ros lemn, pipi pe saltea, gherute ascutite pe plus.
dar e pentru o cauză nobilă.
degeaba, daca n-ai caine n-ai nimic, eu am doi….
Eu am trei pisicute! Pur si simplu le ador!
Ei, si eu am caini, am acum o metisa(ca e domnisoara) de labrador negru cu ciobanesc german, o nebuna care alearga de ma scoate din minti, noroc ca m-am mutat la curte si are unde sa isi consume energia. Si cainii si pisicile sunt companioni adorabili, desi, la tara, unde stau eu, nu prea inteleg multi acest lucru.
si eu am un pisoi negru cu alb, ca un pinguin foarte fluffy. a fost luat de sora mea de pe strada si s-a transformat in cel mai rasfatat motan din istorie: Dexter.
Pisicisme via Bohumil Hrabal
“Acasă aveam două pisici. Mama îl avea pe motanul Celestyn, pe Celda, iar tata pisicuţa Militka. Celda îşi putea permite aproape orice. Când dormea pe masa din bucătărie şi tocmai era ora mesei, mama pregătea masa în cameră. Când dormea pe masa din cameră şi Militka pe masa din bucătărie, atunci ne aşezam pe scaune şi mâncam din farfuriile ţinute pe genunchi”
“Cumva omul ar trebui să-şi aleagă din viaţă şi din amintiri numai ceea ce este luminos, ce-l bucură, dar şi ceea ce nu este adevărat, dar în ce crede atât de mult, încât acest lucru se întâmplă…Când motanul şi pisicile nu-mi veneau acasă, o săptămână, patrusprezece zile, sufeream închipuindu-mi că au fost călcate de vreo maşină, că au fost împuşcate, că sunt închise undeva şi că nu pot ieşi afară şi mor încet de foame, sufeream, nu dormeam şi sufeream pentru ultimul meu motan care nu s-a întors acasă, dar până la urmă mi-am zis şi am crezut, că motanului i-a plăcut altundeva mai mult decât la mine şi că a rămas la nişte oameni care-l iubesc mai mult decât îl iubisem eu…”
American de origine cehă în concediu la Praga
“…povestea că acasă în Bronx a lăsat un motan şi motanul acela, când el este plecat, nu face altceva decât stă şi urmăreşte clanţa, şi asta-i o imagine îngrozitoare care-l urmăreşte pe stăpânul lui, care în mijlocul concediului la Praga s-a hotărât dintr-o dată şi acum zboară pentru o singură zi în Bronx, ca să apese clanţa respectivă, să-l mângâie pe motan şi să-i toarne lapte, ca imediat ziua următoare să revină la Praga şi să-şi continue acolo concediul minunat…
Unde e progresul? Dacă nu există un institut sau un profesor care i-ar introduce motănelului meu în cap, în codul lui pisicesc, informaţia că n-am murit, dar că am plecat doar pentru două săptămâni şi că am să mă întorc la el? Ce fel de progres este acesta?…
iar eu mă gândeam la motanul aflat undeva prin Bronx, cum stă şi urmăreşte de şapte zile clanţa, cum motanul acela stă cu siguranţă deja ca pe ace, dacă se va mişca clanţa şi dacă va intra oare stăpânul lui?”
ce frumos. 🙂
yep.de ai chef de mai ample pisicisme, da un semn pe mail.nici macar nu trebuie sa te cobori.la receptie:)
cea mai misto descriere a iubirii pentru o pisica.asta e echivalentul in scris la reclama pentru sheeba.