Farmecul indiscret al femeilor nevrotice

Am câţiva bărbaţi cu care am o prietenie stabilă, solidă şi de încredere. La modul: “Nu mă interesează să mă combin, tot ce am să-ţi ofer e multhulitul friendzone. Poţi face ca gherţoii, să te ofensezi şi să-l priveşti ca pe o negare a masculinităţii tale, sau să-l iei ca pe un cadou, de timp, atenţie şi implicare din partea mea.”

Deci, am un friendzone care nu are o problemă că e un friendzone.

Şi ieri, dacă tot boleam ca un câine plouat, am stat de vorbă cu un amic din friendzone. Un băiat bun, prins în capcana unei fete rele. Fata rea i-a luat parola de Facebook şi a dat unfriend tuturor persoanelor de sex feminin din lista lui. Stă de pază pe Facebook Messenger, şi când îl vede activ, vrea să ştie cu cine vorbeşte. Îl sună de n ori pe zi, cât timp e la serviciu, stoarce din el declaraţii de iubire cu încrâncenarea unui dentist care tocmai extrage o măsea de minte, şi îl turbează cu nervii.

Iar el nu pleacă.

Punctez, băiatul ăsta nu e un idiot, nu e un pămpălău şi îşi ştie valoarea umană. A avut destule femei frumoase, nu e genul “virgin la prima mu*e”. Dar cumva, ăsteia îi găseşte interminabile scuze: “A avut o copilărie nefericită / A avut o viaţă grea / E prostuţă / E mică / E imatură.”

Dacă o copilărie nefericită e all it takes să justifice un comportament de psihopată, eu ar trebui să fiu Aileen Wuornos, second of her name. Bine, de viaţă grea nu mă plâng, dar eu şi muncesc de la 18 ani să mi-o fac uşoară. Şi nici la 16, nici la 20, nici la 25 de ani nu mă băgam în gadgeturile personale ale unui bărbat, oricât de intimi am fi fost. Pentru că vedeam şi pe atunci iubirea ca pe o formă de respect, nu ca pe o formă de invazie de lăcuste, care paradesc recolta şi după ele potopul.

Mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu o victimă a unui abuz. O victimă care se complăcea în acest abuz: se plângea, îşi relata insulta, dar nu făcea nimic în privinţa asta. Exact ca o victimă femeie. Poate, în privinţa emoţiilor, nu suntem atât de diferiţi pe când ne-ar plăcea să credem.

Sigur, o femeie abuzivă nu lasă vânătăi, răni sângerânde şi organe zdrobite, ca un bărbat abuziv. Dar lasă un respect de sine erodat, o teamă acută de noua criză de isterie şi de ce altă tâmpenie ilogică şi retardată urmează de data asta, şi un foarte straniu sindrom Stockholm.

“O iubesc.”

E exact replica femeii bătute, care se întoarce la bărbat după o bătaie soră cu moartea, dacă ăla se pune în genunchi şi jură că nu mai face.

“OK, dar ştii că peste câteva ore urmează alt scandal fără sens, nu?”

“Ştiu. Tot sper că la un moment dat se maturizează, capătă încredere în mine şi înţelege că n-are nici un sens.”

Acest push – pull al încrederii e o tactică atât de transparentă de manipulare, încât dacă ar încerca-o un bărbat cu mine, l-aş spânzura de coaie.

“Acum, după ce terminăm de vorbit, o s-o sun şi o să mă întrebe cu cine am vorbit, că a sunat ocupat.”

“Repetă după mine: ‘Cu mă-ta. Am felicitat-o că o suge mai bine decât tine’.”

Râde.

“Nu pot să fiu atât de mârlan.”

Cu genul ăsta de oameni nu ai de ales. Trebuie să fii mârlan, trebuie să-ţi negociezi aerul de respirat prin orice mijloace.

“Dar după aia o să zică: uite, am avut dreptate să nu am încredere în tine.”

Asta cu încrederea e o capcană. O femeie vede în cam două săptămâni în ce măsură eşti material de relaţie sau nu. Simplul fapt că îşi permite acest comportament cu tine denotă că are mult prea multă încredere.

“Repetă după mine: ‘Chiar te rog să nu ai încredere. De fapt, voiam să-ţi propun o relaţie deschisă.”

“Ceeee? S-ar isteriza îngrozitor.”

“Sau poate nu. Abia asta i-ar băga în oase spaima că te poate pierde şi ar lăsa-o mai moale cu stalinismul.”

Mai râde o dată.

“Nu ştiu ce să zic. Aş vrea să fiu ca tine.”

“Poate eşti prea amorezat acum, dar lucrează la asta şi o să-ţi iasă. Eşti un om bun şi meriţi o relaţie cu una care te apreciază şi te susţine, nu cu una care te vampirizează energetic.”

Tace.

“Băi, dar eu o iubesc. Aş vrea atât de mult să nu fie aşa.”

Concluzia: Nici un abuz nu e unilateral. El presupune un partener abuziv, care găseşte plăcere în a-i face rău celuilalt, şi un partener submisiv, care se complace în a fi agresat. Suspectez că undeva la capătul umilinţei, stresului, nervilor, trebuie să fie o formă oarecare de plăcere, pe care eu n-o pot înţelege.

Dar merită această plăcere tot răul emoţional şi social al unei relaţii abuzive?

Foto: Universal Pictures

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

7 Responses

  1. morbo says:

    Friendzone e cand unul din actori vrea mai mult, eu asa stiu.
    In rest, nu inteleg ce inteleg unii prin iubire. Ce alte caracteristici te fac sa iubesti pe cineva, daca are defectele alea?

  2. Joker says:

    Mi s-a intamplat si asta, din pacate. Ideea e ca mai intai te indragostesti (deci esti “prins” cu legaturi solide de chestii interioare delicate din tine), abia dupa aia urmeaza “dresajul”. Nu am rezistat, evident. Desprinderea a fost cu mult sange si a durat ceva. Proportional de mult cu sperantele si visele mele puse in ea.

  3. caprituss says:

    Asta poate fi o explicație 🙂

  4. Cât de veche este relația lor? Se mai poate întâmpla un lucru, el să nu se simtă abuzat la modul real. Să i se pară normal (sau măcar scuzabil) ce face ea, mai ales dacă se lasă atras în labirintul argumentației nesfârșite. Mă bucur că prezinți pe blog și studii de caz despre bărbați abuzați. Se întâmplă. Iar dificultatea în a verbaliza abuzul e la fel de mare în cazul bărbaților ca și la femei, poate mai mare în ceea ce ne privește, pentru că lumea în general nu se așteaptă să pățească asemenea chestiuni și bărbații. Plus că e riscul să fii luat de fraier, că prea îți plângi de milă, că dacă o băteai și-o țineai din scurt nu-ți făcea ce ți-a făcut, etc, etc, gura lumii, care uneori te îngroapă mai rău decât abuzul în sine. Cât despre forma oarecare de plăcere, e mai degrabă o reacție a psihicului, care se învață să îndure. O liniștire în tristețe și melancolie, care se alimentează din amintirea momentelor frumoase de odinioară. O focalizare pe obiective stabile și pe termen lung, chiar dacă abuzatorul (abuzatoarea) vede toată relația tranzacțional și ajunge, în final, doar să mimeze afecțiune și să o prelingă (falsă, așa cum e) cu pipeta exact peste punctele slabe ale victimei, care devin astfel răni deschise, îngropând-o și mai tare emoțional. M-am întins prea mult, iar structura comentariului nu permite o oarecare structurare aerisită a argumentelor. Iertare.

  5. antigelu says:

    “Daca ma iubesti, ma accepti asa cum sint”. Problema este cat trebuie sa accepti, cand iti dai seama de asta si cum ar putea prietenii si familia sa te ajute in aceasta dilema fara sa o simti ca pe o imixtiune in spatiul privat sau presiune sa o lasi pentru ca lor nu le-o (mai) place.

    O relatie e un sirag de compromisuri. Un prieten are o teorie, “the cost of having sex”. Nu-l judec, traieste un SUA, unde relatia si curtarea (dating) au fost ridicate la rang de stiinta si arta. Totul decurge dupa un ritual bine stabilit, de neinteles pentru outsideri, unde orice scapare sau sarit peste rand te scoate din concurs si primesti eticheta de weird sau esti benched forever in the friendzone. Si tot americanul are alta vorba: do not stick your dick in crazy.

    Si totul este foarte greu cand stii ca nu e vina lor. Nimeni nu s-a nascut asa. Parintii, fratii/surorile sau anturajul au efectul lor. Chiar si primele relatii pot influenta. Asa ca te trezesti pe la 25-35 de ani cu “damaged goods” in asa hal incat iti vine sa ii cauti pe acel parinte, prieten sau sot si sa ii dai bine in cap, sa nu mai imprastie boala si la altele.

    Nu ajuta nici faptul ca dudui de empatie si desi stii ca iti face rau, tu incerci sa o salvezi, sa le repari. Pentru ca stii cum. Sau asa crezi. Coldplay a scris “Fix you” dupa ce m-au cunoscut pe mine. Care-i scrisa de fapt pt Gwyneth cand i-a murit tatal. Care asta il insala apoi. Wtf.

    Devine palpitant cand isi dau seama ca nici tu nu esti mai breaz, ca ai si tu buton sau cheita, ca desi tu ai inteles (poate nu chiar in totalitate) unde si cum esti defect si incerci sa pui un capac, poti si tu sa fii deranjat si scos pe fix. Sau cum zice hamericanu, “triggered”. Reactionezi (nu fizic, nu sint genul) si apoi iti pare rau, te simti ca ultimul om si te urasti pt asta. Si vezi apoi un tipar, vezi ca in loc sa lucreze la ele, prefera sa te “trigger” pe tine, sa vezi si tu ca nu esti diferit.

    Iti dai seama ca nu vad ca tu incerci sa le ajuti, nu sa le judeci sau le pui etichete. Si vine Julia Michaels cu Issues. Masochistic e bine si pentru tine, ca inveti sa iti ascunzi butonul sau sa devii insensibil la el, sa recunosti cand esti aproape sa rabufnesti. Cumva ajungi sa te cunosti mai bine.
    Dar e si momentul cand ar trebui sa recunosti ca e limita, ca nu e nici o speranta si nimic nu se va schimba, oricat vei incerca. Si sa rupi relatia. Pentru ca “this is as good as it gets”. Punct.

    PS Am avut o relatie in care tanti (vedeta TV, nu spui cine) era violenta, pentru ca si ea la randul ei a fost batuta si a inteles ca asa se refuleaza barbatul. Asa ca daca era vreo problema si ea era de vina, devenea violenta, lovea si rupea, incercand sa ma determine sa o lovesc…sa fiu si eu vinovat de ceva, sa fim amandoi vinovati. Nu a reusit. Dar am reusit eu sa pun punct relatiei. Cu greu, dar am reusit.

  6. Lori says:

    Ce interesant e atât blogul, cât și comentariile.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger