Despre urări

Azi e încă o zi, din multele, în care oameni complet străini, cărora nu le pasă foarte tare unii de alţii, schimbă vedre de vorbe frumoase care nu înseamnă nimic. Propoziţii meşteşugite, cu multe figuri de stil culese cu vocabularul din lecturile şcolare (încă mă ucide amintirea nouă a tuturor în clasa a doua, puşi să extragem metafore, epitete şi comparaţii într-un vocabular, şi să le folosim în compunerile noastre.)

Încă pe atunci, când eram o mână de om care nu făcea diferenţa între şerveţele şi hârtie igienică, ştiam că e ceva nespus de greşit în a fura figura de stil a altcuiva. Unu, că ideal ar fi să pui materia cenuşie la muncă şi să le produci pe ale tale. Şi doi: în opera originală, figura de stil e rezultatul unui proces mai amplu de creaţie. E gestată la focul mic al unui autor care plăsmuieşte ficţiune, e sânge din sângele omului, e făurită în context dat – tocmai de aceea are valoare. Nici un autor, scriind, nu şi-a zis: Ia hai să pun eu aici o metaforă, patru comparaţii şi o aliteraţie. Toţi căutau să spună expresiv o poveste. Şi figurile de stil s-au născut natural, să redea iubirea, sau ura, sau conflictul, sau ce aveau eroii pe acolo.

Acuma, să rupi numita construcţie verbală din context, s-o goleşti de tot bagajul de conţinut real din opera iniţială, şi s-o foloseşti într-o banală compunere de tip “Vara la mare” drept a ta este pe de o parte stupid – un stupid pe care îl resimţeam acut încă de la 7 ani. Pentru că invariabil ieşeau construcţii de tip. “M-am bătut cu Gigel şi Marian, care locuiau la scara B. Gigel şi Marian au venit vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, dar eu eram cu fruntea-n piept ca o statuie, ca un Cristos bătut în cuie”. Şi pe de alta o formă incipientă de plagiat. Ţi se inserează ideea că poţi fura din munca altuia cât şi cum vrei tu. Că e normal şi chiar recomandat.

Toţi politicienii plagiatori ai ţării ăsteia au fost copii care au notat figuri de stil în vocabular.

Un proces similar se întâmplă de sărbători, când omul compilează cele mai siropoase fraze primite de el anii trecuţi, să nu rateze nici o figură de stil din vocabular, şi începe să trimită talmeş-balmeşul verbal unor oameni de care nu-i pasă nici o secundă, dar datina străbună zice să trimiţi metafore la chil oricui oriunde, deci bagă – select all – send all.

Numai că datina străbună nu a presupus niciodată aşa ceva. Nu se întâlneau Ion cu Mărie pe uliţa satului, şi Ion începea:

-Mărie, primăvara asta senină şi înflorită să-ţi plouă flori de tei pe umerii goi.

-Ba, Ioane, anotimpul tuturor speranţelor să-ţi lumineze drumul de costişe ce duce la Vaslui.

-Şi, Mărie, cea mai frumoasă floare a primăverii eşti tu. Pot să te apuc de pistil?

Scuze, pe la ultima replică mi-am ieşit din personaje.

Nici bunica mea nu-şi suna surorile cu bullshit de genul ăsta. Inclusiv de Crăciun, se sunau să discute care cum a făcut curăţenia mare, şi ce a gătit fiecare. Adică, era un dialog real, credibil şi verosimil.

Singura sărbătoare pe care mi-o doresc cu pasiune este Ziua Internaţională a Înjurăturii. Să se înjure oamenii pompos, ceremonios şi cu gravitate festivă.  “Cu prilejul deosebit al frumoaselor zile ale înjurăturii, îţi urez cu iubire în suflet să o fut pe mă-ta.” “Fie ca lumina caldă a focului din vatră – plm, am aragaz – să-mi lumineze fesele goale în timp ce şi eu pe mă-ta.”

Abia astea ar fi mesaje lecturabile cu nesaţ.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. m says:

    Bine, urările de 1 martie sunt ciudate. E de dat mărțișor și atât. Și florile mi se par deplasate 🙂

  2. jonister says:

    Genial articol :D. Ideea cu ziua înjurăturii e incredibilă. Sunt pentru.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger