Noaptea trecută, am plâns la stand-up comedy

Anul ăsta, pe 14 februarie – da, da, direct de Valentine’s Day, ce ironie! – comedianul Chris Rock şi-a lansat noul stand-up special pe Netflix. Un spectacol de o oră şi patru minute, intitulat “Tamborine”.

 

La zece ani după ultimul lui spectacol de o oră, “Kill The Messenger”.

Nu ştiu câţi dintre voi urmăresc stand-up cu regularitate, şi câţi din această categorie au o pasiune pentru stand-up de culoare, dar vreau să spun că, exact ca în baschet, negrii joacă într-o ligă a lor. Au un umor specific, o îmbinare între candoare şi obscen, între expresivitatea fizică şi plăcerea jocului, care mă face să mă uit. Mult. Şi să râd mult. Pornind de la old school, ca Richard Pryor şi Bill Cosby (da, ştiu, un nemernic; dar ce comedie strălucită făcea!), la Eddie Murphy tânăr, şi spectacolul lui din 1983, “Delirious”, şi până la cei de azi, Kevin Hart, Dave Chappelle, Chris Tucker, Wanda Sykes şi, desigur, Chris Rock.

De ce mă identific atât de mult cu stand-upul de culoare? Poate pentru că şi eu am copilărit dificil, într-o lipsă disperată de orizonturi şi de pespective, poate pentru că sărăcia primilor ani de viaţă îţi face cunoştinţă cu abisuri ale disperării pe care nu le uiţi niciodată şi, prin urmare, vezi dincolo de ipocrizie şi vrăjeală, indiferent de la cine vine. Te prinzi pe loc cine-ţi vrea binele şi cine răul, cine caută să te mintă, cine-ţi spune adevărul, cine te place cu adevărat şi cine te pupă-n cur că pari populară şi e edgy să se asocieze cu tine.

Chris Rock mi-a plăcut întotdeauna în mod deosebit. Era omul cu poante perfecte. Textele lui erau matematică pură. Îşi construia premisa şi apoi o răsturna brusc, când te aşteptai mai puţin. Am vizionat spectacolele lui integrale, “Bring the Pain”, “Bigger and Blacker”, “Never Scared” şi “Kill the Messenger” şi mi s-a părut fascinant cum un bărbat cu un microfon în mână, fără alte proiecţii, intermezzo-uri şi rahat filler, te ţinea o oră şi ceva într-un râs de făceai febră musculară şi la fălci, şi la abdomen. Ca şi cum.

Bun. Deci, au trecut zece ani de la ultimul show, şi de Valentine’s Day, a apărut noul show pe Netflix. Eu l-am văzut ieri seara, pentru că am avut treburi mai importante zilele astea, şi cât am bolit, m-am uitat mai mult la horror. Nu mă întrebaţi de ce. Când îţi rânjeşte brusc un cap de mort în faţă, pe ecranul laptopului, parcă mai sparge din pâcla de muci care îţi acoperă creierul amorţit de medicamente, sirop de tuse şi vin.

Bun. Ieri seară m-am uitat în final la “Tamborine”. Un spectacol primit tragic. Cu ratinguri abisale. Acuzat de “rasism inversat”, de clişee şi, mai cu seamă, de faptul că nu s-a râs.

Primul amănunt pe care l-am remarcat la Chris Rock e halul în care a îmbătrânit. Cei zece ani au lăsat urme adânci şi grele pe faţa lui. Urme pe care, azi, atâtea injecţii şi intervenţii noninvazive le pot corecta, şi totuşi, el a ales să defileze cu ce avea.

În al doilea rând, a divorţat. Experienţă pe care o subestimezi când zici “gata, bag piciorul, îmi iau jucăriile şi plec”, dar care e un proces lung, dureros, dezrădăcinant şi umilitor. Un proces ale cărui semne se văd în fiecare rid nou apărut, în fiecare tonalitate amară şi, mai cu seamă, în privirea de om zdrobit complet.

Acum, mărturisesc sincer că, deşi nu aprob “rasismul inversat” (negrii care-i înjură pe albi), îl pot înţelege istoric. Aşa cum nu aprob nici forma radicală a feminismului, aia cu “toţi bărbaţii sunt porci şi ar trebui marginalizaţi”, dar înţeleg mecanismul prin care anumite persoane au ajuns acolo.

Există, la fiecare pas, rahaturi cu care o femeie se confruntă, dar cu care bărbaţii nu se întâlnesc niciodată. Multe dintre ele iniţiate de bărbaţi. Aşa cum încă există rahaturi cu care o persoană de culoare se confruntă, dar cu care un alb nu se întâlneşte niciodată. Multe dintre acestea iniţiate de albi. De aceea, chit că nu-s frumoase şi nici respectabile, reacţiile de tip “da’ mai mereţi în morţii voştri de-aici” mai răbufnesc. N-ai ce-i face. E uman.

Scoateţi “Răscoala” lui Liviu Rebreanu. Prima lecţie: când nemulţumirile au ajuns la os, ţăranii au început să căsăpească boieri. Şi buni, şi răi, la grămadă. Nu poţi cere furiei populare să ţină cont de nuanţe. Sau poţi, dar mai încolo, după ce şi-a făcut numărul.

Revenind la “Tamborine”. N-am râs decât pe ici, pe colo. Dar m-am uitat până la capăt, fără să respir. Pentru că, în loc să livreze comedie – comedie care presupune un anumit nivel de detaşare de temele care fac obiectul umorului – Rock a mers pe ruta confesiunii. Confesiune construită pe tehnici de stand-up, dar pe teme mult prea vizibil intime şi dureroase să poţi râde de ele.

Confesiune care, din punctul meu de vedere, cere un curaj nebun. Şi o sinceritate de om care nu mai are nimic de pierdut. O confesiune care obliga la ascultare şi, într-o oarecare măsură, compasiune.

“Tamborine” e povestea unui om care a greşit. Şi care îşi asumă responsabilitatea. E un spectacol care ar trebui urmărit de orice tânăr la 20 de ani, cu conştiinţa faptului că într-o zi o să ai 45. Şi o să vină greşelile trecutului să te muşte de partea dorsală.

“Tamborine” e un spectacol necesar. Nu pentru râsete, ci pentru exerciţiul atât de admirabil al onestităţii cu tine însuţi.  Poate n-ar fi trebuit etichetat drept “stand-up comedy”, ci “one man show”. Pentru că scopul lui nu e nici o secundă să râzi. Ci să te gândeşti obiectiv la tot ce poţi pierde în viaţă.

*

“Tamborine” poate fi vizionat pe Netflix. 

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

5 Responses

  1. antigelu says:

    Pe Chris Rock il stiu din Dogma si de la SNL.
    Tot stand-up: George Carlin, Lisa Lampanelli, Jamie Foxx, Robin Williams, etc. Acum vreo 20 de ani nici curentul “politically correct” nu era asa de puternic, puteai inca glumi cu si despre multe.

    Lisa Lampanelli avea o expresie: Slurpee Indian, not Casino Indian, cand preciza despre ce indian vorbea. Astazi ar fi crucificata pt asta.

    Sau Jamie Foxx: https://www.youtube.com/watch?v=ld7LBX-U9Fg. Te uiti si iti trec si lacrimile. Omul avea si are talent. Cred ca pe Katie Holmes a facut-o numai din guiţ (vorba tovarasilor din Severin in facultate).

    Cat despre “greselile trecutului”, viata merge inainte si e bine sa privesti (daca sau cat poti) inainte cu manie. Iar astora tineri degeaba le spui ceva, ei stiu mai bine…doar scrie pe instagram, snapchat…sau chiar videochat, cum e treaba.

  2. antigelu says:

    Dave Chappelle si mai sus mentionatul Jamie Foxx e de culoare si ei.

    M-am uitat la Tamborine in week-end. Baga BLM din top, pe sistem nu alta. Referitor la paralela cu “Rascoala”, dau si eu una: “prosti, da’ multi”. Oare n-ar fi cazul sa lase PC deoparte si sa inceapa sa analizeze si sa expuna unde sta problema? Am trait si eu in SUA ani de zile si am vazut la fata locului cum sta treaba.

  3. Sensi says:

    Este clar ca faci parte dintr-o minoritate.Caut care…

  4. antigelu says:

    Hei, @Sensi…have fun

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: