Când un om nu te mai iubeşte

Se întâmplă în viaţa oricăruia dintre noi. Pur şi simplu, se termină o poveste. Şi cum rareori termini la unison, rareori îţi termini sentimentele la unison. Mereu e cineva care rămâne cu nişte dragoste neconsumată şi cu un imens “după tot ce-am făcut pentru tine. Porcule”.

În primul rând, dacă nu suferi de o formă oarecare de sindrom al lui Asperger, afirmaţia “Iubesc pe altcineva” nu te prinde niciodată neavertizat. “Dar, Lorena, pe mine m-a luat cuomplet pă nepregătite, ca un tunet din cer senin!!” Înseamnă că eşti genul autist, care nu se uită deloc la omul din faţa lui şi nu-l ascultă. Altminteri, te prinzi. Simţi că vibe-ul nu mai e acelaşi. Simţi că pluteşte ceva fals prin aer. Simţi că apar tăceri şi eschive care nu erau acolo înainte. Iar dacă nu le simţi, meriţi împuşcat, pentru că eşti genul proprietar. “Dacă mi-ai zis o dată că mă iubeşti, e un act semnat în sânge”. Marş mă, ISIS.

Deci, instinctul, intuiţia, ficatul şi splina îţi spun când un om caută să-şi facă ieşirea din scenă. Şi tu ce faci?

Există un singur răspuns corect: Lasă-l să meargă şi caută să depăşeşti faza.

NU, să lupţi pentru oameni nu e o soluţie. Nu pe plan erotic, pentru că dragoste nu se poate nici cu sila şi nici cu logica. OK, poate cu portofelul, pentru o oră-două-trei. Dacă omul nu mai vrea să stea, nu mai vrea. Pace.

Nici să scoţi ochii din străfundurile cavităţilor nu e o soluţie. “După ce că mi-am irosit tinereţea pă tine!” “Şi ce, eu nu mi-amm irosit-o!?” “Am făcut sacrificii!” “Şi ce, eu nu?”
Rar, într-o relaţie armonioasă, faci numai tu sacrificii. De obicei sunt reciproce, cât timp vibe-ul e reciproc. Apoi, când devin unilaterale, e ca şi cum ai linge un perete. Peretele nu e impresionat.

Să faci acuzaţii.
“Îl / o omor cu mâna mea / a vecinului / a SRI-ului / te zic la toţi prietenii noştri comuni că te pişi în duş.”
Nimic din toate astea nu readuce o emoţie care a apus. Cel mult, dacă tipul / tipa e şantajabil(ă), te mai suportă o vreme. INB4 “ştii ceva, coaie? spune cui vrei tu ce vrei tu, eu vomit când te văd”.

Să visezi la infinit ce frumos era pe când era.
“Dar e posibil să nu mai simtă farmecul infinitezimal care-i străpungea întreaga fiinţă când mâna lui o atingea ca din întâmplare pe a mea”. DA, E POSIBIL. I-A TRECUT. SENTIMENTELE TREC. UNELE. ĂSTA E DINTRE CELE CARE TREC. PRICEPE ODATĂ.

Şi, în mod absolut, nu-ţi exaspera prietenii cu monoloage zilnice de 4 ore că uite, era aşa frumos, şi acum e aşa urât, şi ce-am făcut eu să merit şi cum să fac să vină înapoi, şi oricum dacă vine înapoi îl chiş în freză.
Poate că prietenii tăi n-o să ţi-o spună niciodată, dar în adâncul sufletului lor, chinuit de futere interminabilă la icre, vor empatiza cu ăla / aia care s-a cărat.

Soluţia e să dai shift delete. Să iei o foaie albă de hârtie. OK, poţi lua un sac de box înainte şi să-l baţi zilnic câte patru ore, faci musculatură frumoasă la braţe. Sacul de box suportă multe, că nu e om.