Mai țineți minte Lanțul slăbiciunilor?

Foto: Mediapro

“Eşti veriga slabă”.

Insulta preferată a tuturor spărgătorilor de seminţe în faţa blocului, în anul 2000. Ţi se adresa pentru orice: dacă nu ştiai ceva, dacă nu erai atent, dacă respingeai avansurile unuia (suna totuşi mai finuţ decât “eşti urâtă şi proastă” din 2020), dacă ăla avea pur şi simplu chef de harţă adus din altă parte sau dacă n-aveai ultimul model de “adidaşi” cu inserturi multicolore şi tălpi fosforescente.

Masculii maturi care vorbesc azi de p**dificarea puştimii din ziua de azi ar trebui să-şi amintească de acei adidaşi şi să îşi facă autocritica.

Replica asta a câştigat o popularitate naţională datorită tonului memorabil, răspicat şi extrem de dur, cu care o rostea Andrei Gheorghe în emisiunea cea mai populară din acea vreme, Lanţul slăbiciunilor.

Poanta e că Lanţul slăbiciunilor era o franciză şi, în străinătate, prezentatorul era o femeie jurnalist, Anne Robinson. Care era mai dură şi mai cu testicule decât al treilea val de feminism la un loc. Modelul ei de comportament tranşant şi ridiculizant s-a dorit copiat de Pro TV, dar cum, pe atunci, familiile de români creşteau majoritar căprioare blânde cu ochii mari şi umezi, potenţiale făcătoare de sarmale şi copii, şi probabil că nu se dorea în România un model de femeie androgină pe micul ecran, prezentatorul român a fost un bărbat.

Multe adaptări ale formatelor internaţionale au ieşit aşa-şi-aşa la capitolul “maimuţăritul manierelor vedetelor de afară”, dar Andrei Gheorghe a fost printre puţinii care au înţeles şi au asumat cu succes personajul propus. De aceea, tonul de cuţit japonez cu care rostea el “Eşti veriga slabă” a rămas memorabil şi a devenit viral într-o epocă în care nici măcar internetul nu era viral.

Paranteză: Niciunul dintre noi. sărăciile, n-aveam net acasă. Dacă voiam “să ne dăm” pe net, mergeam la net cafe şi cumpăram netul cu ora, ca pe sex workers. Primul meu blog a fost creat la un net cafe, veneam cu postarea scrisă de mână de acasă şi o dactilografiam conştiincios, după ce îl rugam pe  tipul de la butoane să “îmi pună diacritice” (adică, să seteze tastatura pe Romanian, hihi.) Ăla, pervers, nu îmi arăta că trebuie pur şi simplu să intru în Languages şi să dau Română ci se lăsa rugat de fiecare dată. Când n-ai alte prilejuri de facere pe interesantul…

Revenim:

Lanţul slăbiciunilor era o emisiune la care te uitai cu gura căscată. Timpul foarte scurt, modul în care se trecea brusc de la un jucător la următorul, întrebările care treceau rapid de la cinema la fizică şi de la istorie antică la ştiri mondene erau de natură să te ţină în priză pe toată durata showului şi să uiţi să respiri. Oamenii aveau un timp colectiv, şi dacă unul se gândea puţin la un răspuns, tu în faţa ecranului, ţipai: “Zi, băi, boule!” Apoi, banii creşteau de la unul la altul şi cineva trebuia să zică “Bancă”, altfel, cu un răspuns greşit, se duceau câştiguri solide pe p. Erau două cazuri la care te enervai: precauţii care ţipau “Bancă” după fiecare răspuns corect, şi inconştienţii care lăsau mai multe milioane să se irosească din ambiţia de a o lungi prosteşte.

Evident că ăia care ţipau Bancă repede şi admiteau “Nu ştiu” repede erau cei care făceau nişte bani. Restul rămâneau să se laude pe la prieteni că au fost la televizor.

Da, pe atunci era o chestie să fii la televizor. Te ştia lumea pe stradă. Azi, se milogesc televiziunile pe grupuri de casting să le vină participanţi la diverse formate de show şi primul comentariu e de fiecare dată: “Pe cât?”.

Amuzant: niciodată nu erau eliminate adevăratele verigi slabe. Românii fiind români, formau găşti şi bisericuţe şi dădeau afară oamenii cu potenţial, pentru că în runda finală, ultimii doi primeau cinci întrebări de căciulă, pe stilul loviturilor la 11 metri din fotbal, şi câştiga cel care dădea mai multe răspunsuri bune. Nu voiai să fii în finală cu Brazilia, ci cu Avântul Spermezeu.

Şi aşa, ca o observaţie: rămâi uimit de câtă cultură generală avea omul simplu, în acea perioadă.

 

Apoi a fost ediţia asta specială cu Vacanţa Mare, care în 2001 a fost considerată cel mai tare moment de comedie făcut vreodată, steagul românesc din crâncena redută a umorului. Adevărul e că unele glume au îmbătrânit crunt, dar la altele mă amuz şi azi. Îl respect, totuşi, pe Gheorghe, că reuşeşte să menţină straight face pe tot parcursul showului.

În orice sketch umoristic, greul nu îl duce cel cu poantele, ci cel care trebuie să se menţină serios. Mai ales când seriozitatea lui e parte din poantă.

 

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. byby says:

    Oh yes I remember. Toti se credeau Andrei Gheorghe. Numai ca uitau ca trebuie si o anumita stofa pt a purta aroganta aceea.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: