Catastiful de termeni abuzaţi cu neruşinare: “viaţă” şi “familie”

Şi iar se reiau discuţiile alea profund irelevante, total pe lângă subiect şi demne doar de praf în ochii populaţiei: “viaţa” şi “familia”. Sectanţii retrograzi care finanţează Coaliţia pentru Familie au reuşit să impună rahatul ăla de referendum în mai, şi vestea tragică e că e pe banii noştri. Pe banii noştri deja puţini, care ar putea fi investiţi în nenumărate lucruri mai utile societăţii.

Şi încearcă din răsputeri să obţină limitarea avorturilor, similar cu Polonia, probabil. Mă aştept în curând la proiecte de lege şi în acest sens, caz în care îmi pun cort în Piaţa Victoriei şi protestez până murim, sau eu, sau proiectul de lege.

Şi nu o fac pentru mine. Eu în zece, maximum cinsprezece ani am terminat cu orice problemă legată de o potenţială sarcină, şi mă apăr cu toate metodele de contracepţie posibile. O fac pentru că dreptul unei femei de a decide asupra propriului corp şi asupra propriei vieţi mi se pare fundamental într-o societate liberă. Iar în ziua în care se va interzice avortul, ar trebui ca toate femeile să refuze, colectiv, să mai facă sex. Pur şi simplu. Când orice partidă de sex vine cu pericolul de a-ţi răsturna toate planurile de viaţă – da, iată termenul “viaţă” corect folosit în situaţia dată – mai bine îţi iei o jucărie cu câte viteze vrei şi te lipseşti definitiv de sex.

Retrograzilor le place foarte tare să mascheze aceste subiecte în termeni pompoşi: “viaţă” şi “familie”.

Realitatea ironică este că, atât în ceea ce priveşte viaţa, cât şi în ceea ce priveşte familia, românii sunt lacunari şi ar fi nevoie de discuţii solide. Dar nu în sensul în care vor retrograzii.

Sunt atâţia oameni în jurul nostru care pur şi simplu nu ştiu să trăiască. Nu ştiu să creeze sau să identifice oportunităţi, nu ştiu să le valorifice, nu se bucură nici măcar când au motive şi sunt absenţi din propriile lor vieţi. Sunt atâţia oameni care trăiesc mic, care fac lucruri în virtutea inerţiei, care nu au idealuri, care nu conştientizează că asta e poate singura .şansă la căutarea fericirii care ne-a fost acordată şi, în loc să o risipim cu interacţiuni tâmpite, ar trebui să investim în noi înşine şi să ne transpunem visele în realitate. E singurul mod în care merită să trăieşti.

Sunt atâţia oameni care nu ştiu lucruri, dar nici nu sunt interesaţi să le afle, şi se mai şi baricadează în propria ignoranţă ca într-un turn imaginar, plasat întotdeauna deasupra capetelor altora. De parcă prostia ar fi noua virtute.

Sunt atâţia oameni care ratează, şi care nu încearcă a doua oară, şi trăiesc cu regret toată viaţa.

Toţi aceşti oameni ar merita un curs de introducere 101 în ideea de viaţă, pentru că se încăpăţânează să trăiască într-o buclă a nefericirii, dintr-o combinaţie de laşitate şi presiune socială.

Dacă pensionarul ciufut care se îmbrânceşte în autobuz din lipsă de activitate, ură pe pielea mai tânără a celor din jur şi nemulţumire din cauza pensiei mici ar pune pe net un anunţ: “Ofer servicii de cat sitting, preţuri accesibile, experienţă” şi-ar rezolva dintr-un şut trei probleme: pe cea financiară, lipsa interacţiunii sociale, care îl şi face să se înghesuie în autobuz in the first place, şi anxietatea – pentru că pisicile sunt calmantul natural oferit de zei din iubire de omenire.

Dar, pentru asta, omul ar trebui să-şi updateze viziunea faţă de viaţă, în primul rând. S-o abordeze dintr-un unghi al dorinţei de a creşte ca persoană şi al unei mentalităţi de “ce am eu de oferit necesar altora şi cum fac să fiu plătit pentru asta.”

Pentru că viaţa, dragi retrograzi, nu e numai semestrul I de sarcină. Singura formă de viaţă de care mimaţi că vă pasă. Viaţa e TOATĂ viaţa.

Viaţă are şi femeia care, datorită unei sarcini neplanificate, îşi poate vedea distruse nişte ambiţii şi nişte planuri. Viaţă are şi tipul care poate nu dorea fix în secunda aia să se trezească cotizant la pensie alimentară. Viaţă are şi familia femeii, care poate nu are chef exact atunci să bage baby sitting gratuit, să poată merge mama la muncă.

Şi aşa mai departe.

Că nimeni, niciodată, nu a vrut să avorteze într-un moment al vieţii în care o ducea bine şi cu banii, şi era pregătită moral să înfrunte nopţi întregi de urlat interminabil. Dimpotrivă. De cum dau de siguranţă şi confort, multe femei VOR copii. Luptă să-i aibă.

Unicul mod greşit de a stimula natalitatea e coerciţia. S-a văzut deja cu decreţeii.

*

Şi unde duce natalitatea asta forţată? Exact la o criză a noţiunii de familie.

Stăteam de vorbă zilele trecute cu o prietenă care mi-a fost colegă în şcoală. Şi ne minunam amândouă cum, în familiile noastre comuniste, pur şi simplu NU exista iubire. Nu existau discuţii sincere şi deschise între generaţii. Copilul era obligat să tacă, să facă ce i se comandă şi să fie recunoscător că primeşte de mâncare. Şi dacă nu era de acord cu ceva ce i se impunea, era neascultător şi-şi primea două peste bot, să se dezveţe de gândit cu propriul cap.

Pentru că nu eram doriţi, eram poveri. Aveam statut de poveri, şi dacă mai sunteţi mulţi ca mine, sigur v-aţi pus intern întrebarea: “De ce rahat m-aţi mai făcur?”

Răspuns: “Pentru că pe vremea lui Ceauşescu nu erau disponibile avorturile.”

Şi noţiunea de familie a evoluat în oarecare măsură în oraşele mari, de atunci. Văd oameni care sunt împreună pentru că se iubesc sincer şi văd părinţi care-şi tratează copiii ca pe parteneri de dialog, nu ca pe proprietăţi obligate să funcţioneze impecabil în parametrii trasaţi de ei.

Dar mai e nevoie de mult efort, pentru ca familia românească să devină un loc în care oamenii se adună să-şi ofere iubire, susţinere, linişte şi încurajare unii altora.

Şi asta e dezbaterea despre familie la care mi-aş dori să asist. Pentru că abia într-o astfel de familie mi-aş dori, poate, să am şi eu copii.

Foto: Getty.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.