Câteva gânduri despre Tamara Buciuceanu – Botez

A murit una dintre cele mai mari actrițe ale României. Acesta e un lucru pe care l-au dezbătut mai pe larg siteurile de cultură, care i-au și trecut în revistă filmele, rolurile fundamentale din piese de teatru, aparițiile TV și așa mai departe.

Eu vreau să vorbesc despre impactul uman, de female empowerment, pe care l-a avut această actriță.

Dacă ne uităm la filmele epocii, rolul feminin principal era al iubitei generice, o bunăciune cu ochi blânzi de căprioară și voce fals mâțâită, care se uda artezian de cum catadicsea eroul să arunce o privire asupra ei. Mai era o mamă, bună sau rea, eventual o antagonistă vampă fără nuanțe, dar cam astea erau oportunitățile pe film și ipostazele publice ale femeii, nevastă bună și supusă, sau scorpie pusă pe intrigi. Și, pentru că filmul românesc deținea monopol pe piață, cam astea erau și parametrii în care erau încadrate comportamental femeile. Dacă aveai idei de sine stătătoare, subit erai matracucă nerușinată și trebuiai pusă la locul tău.

În acest context socio-cultural, a apărut o actriță ca Tamara Buciuceanu – Botez, primul model de “femeie puternică” din entertainmentul românesc. Sau dacă am folosi limbaj contemporan, prima femeie butch.

Tamara a adus pe ecrane noțiunea de autoritate feminină, de putere feminină, de inteligență feminină.

Aici, o să mi se răspundă că, da, dar niște oameni au scris scenarii și niște oameni au făcut regii. E mult mai ușor să scrii scenarii și să faci regii când ai în minte un anumit protagonist pe care îl distribui mintal în rolurile respective. Și mi se pare că Tamara a creat, prin simpla ei prezență în peisajul cultural, un prim val de feminism în cinema.

Uăăă, feminism, o să sară gogu comentac, pentru care feminismul e echivalent cu faptul că, dacă se mârlănește el la una pe social media, aia îl trimite prompt în morții târfei proaste de mă-sa, care a fătat nondescript și n-a știut să-l educe. Nu, băi, cotarlă, nu ăla e feminism. E doar reacția firească de apărare în fața prostiei tale agresive.

Feminismul artistic înseamnă să nu folosești femeile doar pe post de proptea a intrigii, iubita sexy care doar miaună aprobator și eventual dușmanca intrigantă, ci să le dai roluri umane, cu nuanțe și profunzimi, cu vise de sine stătătoare, griji omenești, crampe la picior, frustrări mărunte. Adică, să le înfățișezi ca oameni, nu ca remorcile atrăgătoare ale câte unui sulea spătarul, pentru că miza artistică e zero.

Ce mi se pare minunat e că Tamara n-a creat acest prim val de feminism cu o pancartă pe care să scrie cu litere gotice Jos patriarhia, ci prin prezența ei incontestabil puternică, prin umorul captivant și printr-un farmec personal care nu avea nimic în comun cu senzualitatea mâțâită pe care ne place s-o definim drept feminitate. Tamara a deschis mințile într-un mod în care n-o pot face șapte mii de studii feministe și disertații despre egalitatea sexelor, prin simplul fapt că a existat.

Poate că bărbații nu erau atrași de ea și mulți o considerau drept urâtă. Dar majoritatea bunicilor noastre își modelau indisponibilitatea de a pune botul la vrăjeală proastă după ea.

Iar dacă asta nu e o uriașă moștenire culturală, nu știu ce este.

 

*

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. GI Jane says:

    Sug pula cu pasiune.

  2. Morbo says:

    Nu deținea monopol de piață filmul romanesc. Chiar și în anii 80 majoritatea filmelor care rulau în cinematografe erau străine. Asa tăiate cum erau. Iar o majoritate mai mare a spectatorilor mergeau la acele filme străine.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger