Claudiu Komartin: „Îl ştii pe Titi Prosop?”

Claudiu Komartin ar fi putut fi poet şi atât. Ar fi fost oricum unul dintre cei mai reprezentativi şi premiaţi douămiişti. Ar fi putut fi traducător şi atât. Inteligenţa şi atenţia la nuanţă l-ar fi păstrat printre cei bine cotaţi. Ar fi putut fi băiat frumos şi atât. Sunt mulţi care nu aspiră decât la asta.
Dar Claudiu a ales o luptă absolut imposibilă şi complet ingrată, de promotor al poeziei româneşti contemporane. Fie că vorbim de Casa de Editură Max Blecher, care şi-a concentrat eforturile pe promovarea poeţilor mici şi mari, fie că vorbim de Institutul Blecher, club de lectură cu vad format, unde toată suflarea cu pretenţii literare din România a făcut testul publicului, fie că vorbim de revista Poesis Internaţional, pe care o conduce din 2010, Claudiu a luat în braţe destine de poeţi şi le-a împins spre consacrare cu genul ăla de altruism despre care tinzi să crezi că e un mit, ca grifonii şi orgasmul feminin.
Ideea acestui interviu mi-a venit urmărind pe Facebook cum era hărţuit verbal de către unul dintre poeţii pe care îi susţinuse.

TROLLYWOOD: Remarc că statusurile tale au destinaţia Graz, Austria. Ne-ai părăsit?

CLAUDIU: Sunt într-o rezidență de o lună și ceva. Două lecturi, una la Viena și una la Graz. În rest singurătate, încerc să alerg cât mai des prin păduricea de pe dealul ăsta în vârful căruia stau, citesc. Am prins în ultima săptămână ploaie, lapoviță și ninsoare. Deci mai mult în încăperea mea, mai văd pe geam trecând câte-o veveriță, câte-un corb. Idilic, cumva. Istovitor de multă liniște.

TROLLYWOOD: Care e relaţia ta personală cu singurătatea? E drogul unora şi nemesisul altora.

CLAUDIU: Foarte complicată. Mi-o doresc și nu mă descurc deloc bine cu ea. Cred că e cea mai nereușită relație pe care am avut-o. Am perioade când îmi priește (nu lungi, de câteva zile, când e o binecuvântare, mă scufund în singurătate, plimbări de unul singur de ore întregi, fără o țintă, înregistrând lucruri, purtând lungi discuții în cap, pritocind niște versuri sau însăilând o idee pentru ceva ce poate voi scrie etc.), alteori e horror, mi se pare că sunt ultimul om de pe Pământ.

TROLLYWOOD: La ce lucrezi în această rezidenţă?

CLAUDIU: La un goblen uriaș cu o căprioară care se adapă la izvor și e surprinsă de niște extraterești care o molestează și fac tot felul de experimente pe ea. E ceva între carpeta tradițională și BD. Dar mă gândesc să o transform ulterior într-o instalație de video art.

TROLLYWOOD: Eu întrebam ce scrii, nu ce găureşti cu acul.

CLAUDIU: Scriu, sau cel puțin asta se presupune că ar trebui să fac, dar până acum n-am făcut mare brânză; crochiuri, începuturi de câte ceva, pus ordine în texte deja scrise, aranjat pentru un posibil volum viitor, câteva texte noi, câteva colaje. E ciudat cum mă apucă treaba asta cu colajele doar când sunt plecat din țară. Cât am fost în Londra lucram zilnic la colaje, era ca o transă. Am încercat să dau o formă unor idei de proze scurte, dar n-a prea mers. Cel puțin în punctul ăsta simt că nu se leagă. Citesc, asta e important pentru mine, fiindcă ultimele luni au fost sărăcuțe în lecturi. În afară, desigur, de cele pe care le-am editat sau despre care am scris.

TROLLYWOOD: Chiar aşa, deşi live eşti un povestitor captivant, n-ai publicat nici un volum de proză. De ce?

CLAUDIU: Proza e o meserie pe care nu o stăpânesc îndeajuns. Am avut încercări de la 17-18 ani, am scris povestiri, nuvele, dar n-am fost niciodată cu adevărat mulțumit de ele. Cele mai bune lucruri pe care le-am scris derivau dintr-un principiu poetic, n-aveau calitățile unei proze cum îmi place mie. Deci răspunsul ăsta ar fi: cred că sunt un scriitor suficient de exeperimentat și de stăpân pe „uneltele” mele ca să scriu o proză corectă, cu care să nu mă fac de râs, dar nu aș fi eu împăcat cu fușereli, cu jumătăți de măsură. Așa că mai bine așteptăm și facem chestii la care ne pricepem – cum ar fi goblenul cu căprioara mai sus menționat.

TROLLYWOOD: Eşti mereu atât de sever cu tine?

CLAUDIU: Evident că nu, nu vezi ce tâmpenii de cărți public de 13 ani încoace. :))

TROLLYWOOD: E corectă informaţia care apare pe net, că, după liceu, ai trecut direct la muncă, nu ai mers la facultate, sau e tot o glumă a ta?

CLAUDIU: E o jumătate de glumă. A fost așa: m-am apucat de facultate, studiam limbi străine, nu-ți imagina că mă băgasem la fizică nucleară.
Literele și Limbile străine sunt facultăți pe care numai dacă ești oligofren sau foarte încăpățânat nu le termini. Cel puțin așa era la-nceputul anilor 2000 (când încă se dădea examen, eu am intrat dând totuși niște probe pentru care am învățat nițel, azi nu mai e cazul), bănuiesc că în 2016 treaba stă și mai prost. După un an jumate, mi-am înghețat studiile – nu prea știam ce vreau, eram mereu pus pe ceartă și aveam tendința să fug, așa că am tot fugit.
Scriam ca nebunul. Luam trenuri. Ajungeam prin tot felul de orașe. Cunoșteam poeți tineri. Traduceam. Iar scriam. Visam mult. Fumam pe holurile vagoanelor în lungi călătorii nocturne. A fost tare frumos. Apoi mi-am mai înghețat un an. Au fost ani realmente buni, deși eram păduche, încă locuiam cu ai mei, care mă întrețineau și, când mă prindeau, încercau să-mi dea cu obiecte ascuțite în cap.
M-am întors la facultate și după încă două zile mi-am dat seama că nu e cazul să-mi tocesc pantalonii degeaba pe acolo. Nu învățam nimic, era o cumplită pierdere de vreme – poate cu excepția a vreo doi profesori pe care i-am stimat. Plus că trebuia să fii docil și comme-il-faut. Ceea ce eu nu am fost niciodată. Așa că am mers la secretariat și am depus o hârtie în care ceream cu majuscule să fiu exmatriculat. Eram destul de tâmpițel pe vremea aia. Dar fost bine, am scris două cărți de poezie la niște intensități și cu bucurii pe care nu cred că le voi mai avea vreodată.
Cred că foștii mei profesori de la franceză, aceia cărora le pasă de așa ceva, au fost destul de uimiți când au văzut numele meu pe cinci romane traduse din franceză în anii următori. Eu, care abandonasem facultatea înainte să ajung la jumătatea ei. Se mai întâmplă, bănuiesc.

TROLLYWOOD: Ai tăi ce profesii au şi cum s-au adaptat în timp cu fiul lor artist cu stele-n privire?

CLAUDIU: Tata a lucrat în armată. E din generația aia nenorocită (despre care-mi promit că voi scrie la un moment dat cum merită oamenii ăștia) care a fost educată în școlile militare că ei sunt foarte importanți pentru patrie și că trebuie să fie tot timpul pregătiți pentru ce-i mai rău, și patria și-a bătut joc de ei în ultimul hal.
Tatăl meu, bărbat de 40 și ceva de ani după Revoluție, dimineața era „cadru militar”, păzea niște tancuri care erau deja fiare vechi și mergea periodic la instrucție și în poligon, iar noaptea era taximetrist printr-un București foarte întunecos și nesigur. Tata care, în preajma anului 2000, când ne-au zis vesticii că ne bagă în NATO, dar avem o armată imensă și prost pregătită, a făcut parte dintre acei bărbați de 50 și ceva de ani care au ieșit la vârsta aia la pensie, primind niște salarii compensatorii pe care le-au băut în următoarele luni. După care au devenit alcoolici și / sau locotenenți ai unor mafioți recunoscuți, șefuleți prin agenții de bodyguarzi sau paznici de șantier – pentru că în cine puteai avea mai multă încredere decât într-un fost militar? O mizerie și o bătaie de joc, una dintre multele din sfertul ăsta de secol.
Mama a fost și e o femeie extraordinară, care a lucrat în multe domenii foarte diferite – de la turism până la contabilitate, trecând prin jobul pentru care o stimez cel mai mult (pentru că, deși nu are nicio legătură cu sensibilitatea și spiritul ei mai degrabă artistic, a făcut, cred, pionierat): a fost analist programator în anii ’80 la centrul de calcul al MAN. Îmi amintesc și acum (și sunt amintiri fabuloase, de copil) hardughiile alea de calculatoare care ocupau cameră după cameră și mergeau cu cartele. E ceva punksteam în memoria pe care o am a acelei vremi care acum mi se pare deja istorie îndepărtată.

TROLLYWOOD: Şi cum probabil că tu te-ai manifestat de mic ca spirit creator şi poetic, cum s-au adaptat la tine?

CLAUDIU: Nu prea s-au. Nu cred că e cazul să explic, E un clișeu cu poetul care e băiat de militar. N-a fost prea simplu. Taică-miu a fost un tip cazon, cu toate ieșirile lui în decor în raport cu autoritatea.
E ciudat, omul avea o structură interioară de anarhist, poate că într-o lume paralelă e acum un punker bătrân, ajuns la al șaselea mariaj. Dar în asta, școala militară a făcut dintr-un puști rebel, care sărea gardul unității și fugea prin țară, un om sever.
Plus că tatăl lui, care a fost dansator în anii ’50-’60, a murit când el era puști, și de aia n-a prea știut niciodată ce are de făcut. A trebuit mereu să improvizeze, să facă așa cum știa el mai bine. Şi n-a știut întotdeauna cum era mai bine, cel puțin în ce mă privește. Dar ca figură paternă puternică și „cap de familie”, a făcut tot ce i se cerea unui bărbat din anii ăia să facă. Nu am ce să-i reproșez aici. Sper că nici el nu-și reproșează prea multe acum, la aproape 67 de ani.
Au fost niște părinți buni. Foarte devotați familiei și foarte centrați pe „cariera” și „situația materială” viitoare a copiilor lor. Iar eu evident că am bulit-o destul de grav la ambele capitole.

TROLLYWOOD: Îmi poţi povesti două-trei episoade care te-au influenţat, din perioada aia de rătăciri prin ţară, de care mi-ai vorbit?

CLAUDIU: Întâlnirea cu Mircea Ivănescu, imensa lui generozitate de a mă primi să stau la dânsul, să împărțim adică cele două camere de ermit în care locuia, vreme de câteva zile, cândva în toamna lui 2004. Discuțiile purtate atunci, cărțile recomandate de M.I., citite acolo sau mai târziu, poveștile lui splendide, memoria fabuloasă (nu am cunoscut pe nimeni care să aibă o memorie atât de bine antrenată), sentimentul pe care mi l-a dat, și din care mai sunt reziduuri și azi, că are sens să scrii și să citești și să traduci, să te dedici cu totul lumii ăsteia care poate că nu e-nțeleasă de mulți, și e sursă de dezamăgiri în viața „reală”, dar care te poate face „fericit ca un rege”.
Apoi, zilele și mai ales nopțile petrecute cu George Vasilievici și gașca lui, în câteva veri, la Constanța.
Dacă de la M.I. am învățat despre cum se „pune o bază”; despre alcool și nebunia generației lui; de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Breban, Petre Stoica și Modest Morariu (l-am întrebat odată ce poeți tineri a mai citit și-i plac și cine i-a mai călcat pragul, iar el mi-a zis de Mușina, care pentru mine era încă de-atunci un clasic în viață), cu George Vasilievici & co. m-am racordat la liniile de forță ale generației mele. Era foarte multă viață acolo, și poezie, și muzică, și, desigur, droguri. Fugi în Vamă, pe speed, dimineți pe plajă cu un soare ca-n Apocalypse Now, nopți în care mergeam cu mașina pe la periferiile Constanței căutând nu știu ce, na, eu fiind un băiat mai cuminte în adolescență eram acum expus la o chestie nouă, foarte excitantă. Sunt lucruri din perioada aia cu care voi rămâne mereu, deși viața mea de acum diferă mult de cea de atunci.

TROLLYWOOD: Faza cu Mircea Ivănescu m-a rupt. Cine gătea, tu sau el?

CLAUDIU: Era o doamnă, o asistentă sau infirmieră, madam Drăghici, care venea o dată la două zile sau cam așa și îi mai gătea, mai făcea curat. Şi de care trebuia să ascundem vodca atunci când Ivănescu o vedea intrând pe poartă. Spunea în șoaptă ceva ce nu înțelegeam, dar știam că sticla de vodcă Hermannstadt Lemon (nici nu știu dacă s-o mai produce chestia aia) trebuie înfiptă într-o gaură anume din fotoliu, iar eu încercam să nu mă ridic de pe fotoliul ăla cât mișuna femeia asta foarte nemulțumită și mirosind ea că ceva e-n neregulă. Era foarte haios.

TROLLYWOOD: Poeţii au reputaţia de vicioşi incurabili. tu ce vicii ai căpătat?

CLAUDIU: Mă masturbez mult. Se pune?

TROLLYWOOD: Pot să îţi ofer o mână de ajutor.
CLAUDIU: E plăcerea mea, de ce să vii tu să mi-o răpești?

Foto de Viorel Ilişoi

TROLLYWOOD: Just, just. Cum am terminat examenul de licenţă, eu una am experimentat un imens gol de direcţie. Un „acum, încotro?”. Tu ai avut ceva similar când ai abandonat şcoala?

CLAUDIU: Nu am simțit niciodată niciun fel de gol din ăsta.
Singurul gol cu adevărat deranjant a fost în perioadele în care nu puteam scrie. Şi aici, mai e o întâlnire cu un om mai închis și mai aspru, așa, dar știu că asprimea sa ascunde o imensă fragilitate. Vorbesc despre Ileana Mălăncioiu, poetă și intelectual demn și curat pe care-l apreciez mult: dânsa mi-a zis cândva, acum vreo 10 ani, poate ceva mai mult, în timpul interminabilei călătorii cu trenul de la Botoșani la București: când nu merge cu scrisul, ca să nu intri în crize, faci altceva. Şi o faci cu aceeași determinare – fie că scrii eseu, publicistică, traduci, orice numai să-ți iei mintea de la faptul ăsta, care pentru mulți e înnebunitor: Nu pot să scriu. Iar când nu poți să scrii nu e ca și cum ai avea o perioadă în care nu bei tărie. Nuuu. Îţi vin în minte numai gânduri că nu vei mai scrie niciodată, că gata, asta a fost tot, te-ai ratat, ai pierdut timpul. Ăsta e singurul gol real pe care l-am simțit. Iar eu mi-am dat seama de lucrul ăsta – de la 23-24 de ani am început să traduc profesionist (între 2007 și 2013 am tradus cinci romane însumând, probabil, 1500-1700 de pagini), din 2009 am pornit cu club de lectură care există și azi, din 2010 conduc o revistă și o editură de literatură contemporană.
Dar acum, că veni vorba, trebuie să-ți mărturisesc ceva: unul dintre visele mele nasoale recurente (nu pot să-i zic coșmar, că e mai degrabă caraghios) e cu mine dând examene la care n-am învățat, și picându-le. Deci pe undeva faza asta că n-am terminat facultatea mi-a futut niște circuite, dar nu m-a prea preocupat. Îți mai zic o chestie în premieră – acum vreo 8 ani am început facultatea de istorie. Crezi că am terminat măcar primul semestru?

TROLLYWOOD: Sindromul eternul student.

CLAUDIU: Poate că trebuia, cum îmi zice Angela M., să fac informatică și să termin cu prostiile 😀

TROLLYWOOD: Eu te-am cunoscut în ipostaza ta de cavaler. Mă certam cu lumea dintr-o fostă editură care mă ţepuise cu nişte bani, toată lumea mă făcea nebună şi mincinoasă, numai tu ai intervenit să-mi iei partea. Salvezi frecvent prinţese din gura balaurului?

Komartin duetând cu zeiţa imperiului Trollywood la Clubul Ţăranului, foto de Ovidiu Moisin 

CLAUDIU: Dimpotrivă. Îi încurajez pe toți balaurii pe care îi știu să nu rateze nicio prințesă, orice-ar fi.
Uite. Nu vreau să fac pe justițiarul sau pe omul cinstit, dar modest bla bla. Nu am suportat niciodată să văd lucruri nedrepte întâmplându-se sub ochii mei. Detest lașitatea și îmi repugnă oamenii care se uită în altă parte când se întâmplă mizerii. Iar la noi se întâmplă atât de des, și sub atâtea forme, discriminări, minciuni date drept adevăr, corupție, furt, lichelism, compromisuri dintre cele mai jegoase. Cum să-ți zic, chiar am încercat în anii ăștia să mă iau după alții care-mi ziceau „relax, omule”, hai, las-o așa cum a picat sau, vorba bunicului, „o să îndrepți tu acum cocoșații…”. Ei bine, știu că e o tâmpenie, dar eu nu pot să nu reacționez, simt că nu mai am aer, că se prăvale toată lumea peste mine. Mor cu ei de gât, dar știu că am făcut ceea ce era de bun-simț, just și împotriva ticăloșiei.
S-a luat unul de mine zilele trecute pe net, și mă întrebam: ce are omul ăsta cu mine, de ce spune neadevăruri, lucruri flagrant mincinoase? Din dușmănie? Dar n-are motiv, nu i-am făcut nimic. Pentru conservarea unei poziții într-un sistem de putere? E stupid, e vorba de poezie. Şi tot întrebându-mă eu așa, o prietenă mi-a răspuns: „pentru că are problemele lui interioare”. La naiba, și eu le am, dar nu mă chinui cu ele decât pe mine și poate un prieten sau o iubită care-s îndeajuns de nebuni sau de puternici să mă suporte. Nu fac din alb negru și nu mint, nu vărs venin împotriva altora, pentru că nu vreau să adaug nicio uncie de rău la lumea asta în care e atât de mult rău.
În cazul pomenit de tine mai era faptul – iarăși important pentru mine, care mi se trage probabil din copilăria mea de puști rahitic și ușor de pus la pământ – că erai singură împotriva unei haite de oameni cu rele intenții. De oameni care mințeau și voiau să profite de faptul că ei erau mai mulți și uneori adevărul e, în ochii celor care se uită dinafară, acela care e rostit de mai multe guri, oricât de netrebnice sunt gurile alea.

TROLLYWOOD: Din toate activităţile tale, clubul de lectură, revista, editura, remarc o muncă uriaşă pe care în loc să ţi-o dedici ţie ca autor, o investeşti în poezia din românia. Ce te mână în lupta asta cu morile de vânt?

CLAUDIU: Am avut mereu o atracție spre ciudați. Şi ei spre mine. Au venit mereu către mine toți diliii, fanfaronii, muții care când se pornesc nu-i mai oprește nimeni, originalii ascunși sub tot felul de măști, oamenii cu probleme de atenție sau care-s borderline, ratații profesioniști, mitomanii, neînțeleșii, suicidarii, bolnavii de gută.
Îmi place să-i văd laolaltă pe cei care scriu, poate că e o intenție regizorală în subconștientul meu, nu m-am gândit niciodată serios la asta – ca în filmele alea Marvel în care se întâlnesc toți cei care au superputeri, fie că-s buni sau răi și indiferent cum le folosesc (sau le ascund). Am vrut și am simțit că sunt omul care să creeze spațiul, contextul, momentul ăla cu totul special al întâlnirii (aș fi putut folosi și majuscula, dar o duceam spre Bourdieu și n-am chef).
Sigur că am și momente în care îmi vine să-mi bag picioarele, iar astea sunt tot mai dese când văd ingratitudinea, nedreptatea și, în general, când simt că rezultatele misionariatului ăstuia al meu (fiindcă realizez că e o formă desul de paranoică și de nerealistă de misionariat ce am făcut eu în ultimii 6-7 ani) sunt mult sub așteptări – fiindcă da, am așteptări, și ele sunt mereu mari, așa cum sunt și-n scrisul meu. Dar, pe de altă parte, sunt și genul de om care nu va fi niciodată mulțumit nici de ceea ce a realizat, nici de ceea ce are. Dar sunt încă aici. Şi nu renunț așa de ușor.

TROLLYWOOD: Ai reuşit să scoţi măcar un leu profit cu Editura Max Blecher?

CLAUDIU: Da, tocmai mi-am cumpărat un Lamborghini cu ultima tranșă de bani veniți de la librării. I-am zis „Riga Crypto” și e-n garajul vilei mele din Pipera.

TROLLYWOOD: Ce le-ai reproşa poeţilor? (Bine, fără a generaliza, dar examinând lucrurile de care te-ai lovit cel mai des).

CLAUDIU: Sunt, cel mai adesea, foarte nehotărâți – ba nu, se contrazic mai tot timpul. Firește, nu toți, dar cei mai mulți dintre ei. Vorbesc mult, au idei și proiecte, fabulează (firește, această productivitate a imaginației e, în cele din urmă, una dintre particularitățile care fac un poet) fără să iasă mare lucru din ideile mărinimoase pe care le aruncă în spațiul din jurul lor. Nu mai vorbesc de orgolii, vanități, încăpățânări de catâr, egoism, irosiri cu bună-știință și alte de-astea, că sunt clișee. Poeții sunt niște oameni foarte interesanți – și foarte diferiți între ei. Reproduc la scară mică tot ce e-n specia umană, ale cărei particularități le condimentează într-un fel care e doar al lor, și fără de care, cu toate căcaturile pe care sunt în stare să le facă, lumea asta ar fi mult mai săracă. De fapt, nici nu mi-o pot imagina fără ei. Gândește-te la Bolaño…

TROLLYWOOD: Cum ţi-a venit exact Bolaño acum în cap şi de ce să mă gândesc la el?

CLAUDIU: El are mereu personaje poeți. Romanele pe care le-a scris (acum citesc Amuleto, nu cel mai bun dintre ele, dar simpatic) sunt pline de poeți și de detectivi, rătăcind pe străzile unor orașe cumplite, ca Mexico City, prin penumbră sau așteptând ceva în baruri pline de fum. De fapt, în capul meu imaginea detectivului cu gulerul pardesiului ridicat și cu borurile pălăriei lăsate, pândind cine știe ce cu orele dintr-o cabină telefonică de la marginea lumii, și imaginea poetului, cu nebuniile și inconsecvențele lui, se suprapun.

TROLLYWOOD: Deci tu chiar îi iubeşti pe idioţii ăştia care îţi fac crize insuportabile de orgoliu pe wallul de Facebook până dimineaţa, deşi nu există scriitor român pe care tu să nu-l fi promovat la un moment dat (poate Eminescu. 🙂 )?

…de fapt, ba da, şi pe Eminescu. 

CLAUDIU: Sunt autori pe care nu i-am promovat, aș minți să spun asta. Sunt însă câteva sute pe care, de la Nora Iuga (căreia i-am și republicat o carte foarte frumoasă de acum 30 de ani, „Piața cerului”) la Radu Nițescu (tânărul meu prieten căruia stă să-i iasă un volum care mi-e tare drag), i-am ajutat, citit, editat, publicat, am vorbit cu ei și ne-am scris despre poezie și alți demoni cât pentru o viață de om. Dar e evident că nu-i poți împăca pe toți. E destul de dureros să vezi oameni cărora le-ai dat cărți, i-ai primit în casa, în intimitatea ta, ai umblat și ai băut și ai râs cu ei, ai împărțit ultima strachină de mazăre, spunând lucruri incredibile despre tine de îndată ce cred că au ajuns undeva. De îndată ce cred că s-au folosit de tine și gata. Dar asta e, probabil, o parte firească a lucrurilor.

TROLLYWOOD: Care-s cele mai oribile bârfe pe care le-ai auzit despre tine? (Bine, eu recunosc că te-am bârfit doar că eşti absolut insaţiabil la pat. :))) )

CLAUDIU: Chiar sunt insațiabil la pat, dar n-o să te întreb de la cine știi. 😀 Păi să le luăm pe rând: sunt plagiator, tata e sau a fost securist, lucrez pentru SRI, am fost amantul tuturor poeteselor din anii 60, 70, 80, cred că doar Nina Cassian mi-a scăpat, am cel puțin trei bastarzi care țipă de foame prin sate obscure ale patriei, mănânc de pe jos, dracu știe ce le-o mai fi trecut prin cap unora și încă n-am aflat eu.

TROLLYWOOD: Ce te face să nu renunţi, după toate mizeriile astea?

CLAUDIU: Simt că mai am câteva chestii mișto de făcut. Li nu vreau să le dau satisfacție celor care fac coadă să-mi mai arunce o căldare cu rahat în cap. O să se vadă ceva mai încolo dacă am fost un impostor sau chiar am realizat niște lucruri tangibile pentru alții.

TROLLYWOOD: Un lucru pe care l-am remarcat în cele câteva evenimente literare pe care le-am avut împreună e că ai o manieră foarte performativă de a-ţi recita propria poezie. Mai degrabă ca un actor cu dicţia antrenată decât ca un poet.
CLAUDIU: Da, mă interesează să-mi performez textele și cred că am calitățile care-mi trebuie pentru asta. Încerc să nu cad în capcana de a fi prea actor (dar, neavând o „formație” în sensul ăsta și îndrumându-mă doar după instinct, cred că reușesc să evit capcanele). E o discuție foarte lungă de purtat aici. Artele performative m-au atras întotdeauna, am mai zis că în liceu mă pregăteam să dau la UNATC, dar m-am fixat pe literatură. Iar acum trăim într-o vreme în care, dacă mai poate însemna ceva în spațiul public, performarea poeziei trebuie însoțită de energie, de un anumit tip de angajare a ta, ca autor, în ceea ce faci, să-i aduci pe cei cărora le citești sau spui ceva, acolo, cu tine, să manipulezi niște fluxuri de energii, ritmuri și tăceri în așa fel încât să-i faci părtași la experiența pe care le-o propui, nu să fie niște spectatori căldicei. Repet, nu suntem nici muzicieni, nici actori, ceea ce facem noi e mai intim și mai „subreptice”, dar îl putem contamina pe cel care ne ascultă într-un fel care să-i antreneze sensibilitatea, să-l facă mai atent la propriile fluxuri și ritmuri lăuntrice. Cam așa ceva.

TROLLYWOOD: Şi atunci, de ce te-ai intimidat când am scris asta despre tine?

CLAUDIU: Nu am știut niciodată cum să iau nici laudele, nici criticile exagerate. Elogiile m-au făcut mereu să mă rușinez (într-un fel pe care nu-l pot explica), iar „raderile” în care se vede veninul, rea-voința, resentimentul sau antipatia fățișă care n-are legătură cu scrisul mă înfurie cumplit. Deși am petrecut destul de mult timp în fiertura asta ca să știu că n-ar trebui.

TROLLYWOOD: Te-ai gândit vreodată să-ţi valorifici financiar talentul de performer al poeziei? Eventual cu acompaniament muzical, sau proiecţii?

CLAUDIU: Chestia asta încă nu merge la noi. iar eu nu sunt un bun agent când vine vorba de mine însumi. Mă pricep mult mai bine să-i promovez pe alții. Am făcut evenimente, performance-uri, caută seria „Chill Pill” (cinci evenimente cu poezie și muzică făcute în 2014), e pe youtube o înregistrare a unui show de aproape două ore, uite-l:

TROLLYWOOD: Ai tabieturi de autor?

CLAUDIU: Îl știi pe Titi Prosop?

TROLLYWOOD: Ar fi trebuit?

CLAUDIU: E un antrenor de box care stătea în colțul ringului și mușca dintr-un prosop. până la capătul meciului, deșira prosopul, era plin de ațe în jurul lui.

Ce pot să zic în legătură cu tabieturile e că sunt și eu un fel de Titi Prosop…

TROLLYWOOD: Cât de mult? Stai, să îmi adun puţin ideile. Cât de mult îţi place poezia ta şi cum evoluează asta?

CLAUDIU: Îmi plac unele lucruri pe care le-am scris. Şi mă simt foarte prost că am publicat altele. Dar na, sunt ale mele, n-am ce-i face. Cred că am scris tot mai bine de la o carte la alta, dar asta e o chestie așa de subiectivă…

TROLLYWOOD: Ce înţelegi prin „am scris mai bine”? Ce s-a schimbat concret?

CLAUDIU: Încerc să scap de fixații. Să mă adaptez la ceea ce devin, la ceea ce trăiesc, să asimilez lucruri, experiențe în așa fel încât scrisul meu să nu fie piesă de muzeu. Şi în același timp, să țin pasul cu ceea ce scriu cei care o fac acum, deodată cu mine. Mint, nu să țin pasul – să fac lucruri mai bune decât ei, dar în deplină cunoștință de cauză. Adică să-i cunosc atât de bine, dinăuntrul scrisului lor, încât să pot ajunge să fac acel altceva care e doar al meu. Iar ceea ce s-a schimbat din 2002-2003 încoace e că am învățat, pe măsură ce m-am adâncit în citit, tradus, editat, să scriu. Scrisul se învață și el, ca orice altceva. Şi e nevoie de muncă pentru asta. Cine crede altceva, e un diletant și va rămâne un diletant. Sau e genial, dar eu nu mă împac cu ideea asta – genialitatea e o explicație prea simplă și care, în plus, stă la baza unor respingătoare și zadarnice culturi ale personalității.

TROLLYWOOD: Care e poezia ta preferată din tine?
CLAUDIU: Puterea nesfârșită a fragilității.

Alte foto: Ana Toma, arhiva personală