Clubul de Filme Vechi: Gladiator

Bine aţi venit la clubul de filme vechi. Aici revizităm filme clasice, care ne-au marcat copilăria şi adolescenţa, şi le apreciem prin prisma omului matur (lol) care suntem astăzi.

Disclaimer: Când fac recenzii de filme noi, am grijă să nu dau spoilere. Dar când filmul are peste 20 de ani vechime, şi găseşti un rezumat al scenariului pe Wikipedia, chiar nu am această preocupare. Care vii în secţiunea de comentarii să ţipi „spoiler”, recomand să vizitezi întâi Paypalul, să izbești acolo cu o donație care să merite deranjul, și apoi îmi povestești la ce film vrei recenzie fără spoiler. Când văd și bani, nu doar pretenții, devin irezistibil de cooperantă. Mulțumesc anticipat.

Având în vedere că săptămâna viitoare voi face un review sequelului Gladiator 2, cred că e o idee bună să revedem originalul din 2000.

Gladiator a fost un succes impresionant la vremea lui. Un reprezentant glorios al filmelor epice inspirate din antichitate, cu buget imens şi lupte apoteotice cu multă figuraţie din anii 90 – 2000, ca Alexander, Titus şi Troy. Publicul vremii visa să-şi vadă vedetele în tunici mulate cu multă piele expusă şi muşchi încordaţi, iar Hollywood livra după aşteptări.

Gladiator e o operă definitorie a lui Ridley Scott: construcţia arhitectonică, de o frumuseţe devastatoare, a fiecărei scene, arată că filmul e opera unui artist. Legat de poveste, ar fi fost eternul clişeu obosit despre eroul cel bun care înfrânge viteaz vrăjmaşii şi trăieşte după valori nobile, prin urmare, e prinţesa poporului ca Lady Diana pe masculin, dacă, dintr-o întâmplare fericită, rolul masculin negativ nu ar fi ajuns la Joaquin Phoenix.

Dă-i lui Joaquin Phoenix cel mai insuportabil rol din univers, plin de toxicitate pură, iar omul nostru va găsi resorturi umane profunde să-l transforme în drama unui suflet chinuit. Deşi Oscarul a fost adjudecat de Russell Crowe, eu l-aş fi dat lui Phoenix. Pentru că rolul lui Crowe e destul de liniar şi de one-note, vitejie, nobleţe, încă nişte vitejie, încă nişte nobleţe, încă nişte vitejie, încă nişte nobleţe, ok, am prins ideea, ce mai e nou, stai, încă nişte vitejie, dar rolul lui Phoenix e mereu imprevizibil, plin de durere intens trăită, şi citeşti în ochii lui magici, verzi – albaştri, că fiecare decizie absolut oribilă îl costă enorm, îi frânge inima, şi îl aruncă mai profund în nebunie. Descoperim că dictatorul cel necruţător e de fapt un copil neiubit care e în război cu întreaga lume, să-şi extragă cu sila dragostea pe care lumea refuză să i-o ofere. Şi ca personificare a acestui fapt e dragostea lui incestuoasă pentru sora sa Lucilla. Cu cât ea îl respinge, aşa cum, în fond, şi tatăl, şi Roma îl resping, cu atât disperarea, inadecvarea şi durerea lui cresc, rezultând în răbufniri de violenţă şi cruzime.

Îşi asasinează tatăl care nu îl iubeşte şi vrea să-l lipsească de autoritate; încearcă să creeze un pact cu Maximus, generalul preferat al tatălui său şi al armatei, dar acesta îl respinge fără menajamente, şi atunci Commodus îl arestează, îi confiscă bunurile şi îi ucide soţia şi fiul. Maximus e vândut de negustorii de sclavi şi ajunge gladiator.

Un merit al filmului e modul în care expune această industrie a cărnii, care stă la baza spectacolelor cu gladiator. O formă antică de trafic de persoane: sclavi în putere, cu corpuri frumoase, perfect sculptate, care se măcelăresc unii pe alţii fără să vrea, strict pentru distracţia vulgului. Morţi inutile, nedrepte şi dureroase, pentru a satisface o sete de sânge venită din hedonism şi lipsă de discernământ.

Evident că, la final, e o luptă nespus de satisfăcătoare între Maximus şi Commodus, unde Commodus joacă murdar, cu împuns adversarul în spate şi cu arme ascunse, şi pierde oricum, pentru că bătaia în câmp deschis nu e punctul lui forte. Dar ce mi se pare un pic amuzant e cum, pe buza morţii, Maximus ţine un speech înflăcărat în care cere reforme sociale. Clar, reformele sociale sunt singurul lucru care te preocupă când mori. Asta şi numerele câştigătoare la Loto.

În caz că nu e deja evident: pentru mine, Gladiator e filmul lui Joaquin Phoenix, aşa cum The Dark Knight e filmul lui Heath Ledger. Când protagonistul e previzibil şi schematic, un antagonist genial dă carne poveştii şi dă de furcă restului distribuţiei. Minunat, din punctul meu de vedere.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.