Ai cântat şi în armată?
În primele luni, am făcut armată ca toată lumea. În ultimele 8 luni am fost la munci; am descărcat şi încărcat ciment pentru Casa Poporului, de la depozitul de la Jilava. Nici până azi nu înţeleg de ce nu puteau să-l ducă direct acolo. Pe atunci devenisem voinic şi roşu-n obraji ca un tractorist – noroc că mi-a trecut în trei luni. Muzical vorbind, am pierdut timpul. Deşi… în armată am descoperit manelele. La munci, era un chitarist care ştia tot repertoriul Albatros şi Azur; un veritabil Django Reinhardt al manelelor; şi cântam împreună – improvizam copios pe Mona, de exemplu. De aceea nu înţeleg atitudinea asta radicală de aversiune faţă de manele. „Văleu, e subcultură”. Să fim serioşi, şi jazzul a început ca subcultură. N-am în calculator nici o manea, dar nu văd de ce i-ai demoniza aşa. Presupun că de atunci, s-o fi angajat pe vreun vapor.
Tu ţi-ai fi dorit asta?
E moarte artistică pură. Cânţi evergreen-uri seară de seară şi te usuci intelectual. Apoi, te înveţi cu bani mulţi, ajungi să vrei să-ţi iei maşină şi să-ţi renovezi casa. Iar dacă cânţi tâmpenii mult timp, începi să te plafonezi. Singurul vapor pe care am cântat e A38 din Budapesta (renumit club de concerte live, n.r.), care e ancorat pe Dunăre. Revenind: în timpul armatei, m-am însurat.
Nu erai prea tânăr pentru însurătoare?
Totdeauna eşti prea tânăr pentru asta. N-o să te mint c-a fost o decizie conştientă. A fost un caz de „săptămână oarbă”.
(Continuare aici)
Când mai dai linkuri către revista la care lucrezi, închide comentariile aici! 😀
Mda, are ceva dreptate omul din crestetul meu. M-am trezit cititor de Tabu. Sa devin si comentac acolo sau sa tac?! Aici macar imi inchideai numai tu gura.