Cu pisici

Locuiam cu chirie acum câțiva ani și aveam o vecină în vârstă, doamna Maria. Doamna Maria era volubilă și extrem, dar extrem de amuzantă. Râdeai cu ea de-ți amorțeau fălcile. Din păcate, avea o grămadă de boli, și când mă chema să-i citesc hârtiile de la doctor, că erau scrise prea mărunt pentru ea, mi se ridica părul pe spate. Avea diabet, și ar fi trebui să țină dietă, dar era o problemă: doamna Maria trăia să mănânce. Gătea cu pasiunea cu care alții fac dragoste. Apoi avea prea multă mâncare și chema tot blocul la masă. Mânca de parcă de mâine începea oficial foametea globală.

La un moment dat, după ce i-am citit niște diagnostice care sunau mai sumbru decât Apocalipsa, am întrebat-o:

-Doamnă, dar de ce nu încercați să țineți dietă? Măcar câteva luni, să mai scadă colesterolul, să iasă analizele mai bune?

Doamna Maria s-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor:

-Măi, puiule, eu pentru ce mai trăiesc? Ce altă bucurie mai am eu în viață, în afară de o oală de mâncare bună?

Am încercat să mă gândesc la ceva, dar mi s-a revelat dreptatea femeii: nu mai ai corpul de alrădată, nu mai poți merge la petreceri; ești bolnav, nu mai poți călători; ești la pensie, nu mai ai puterea fizică să-ți iei alt job și nici banii să pornești o afacere proprie. Tot ce îți rămâne de făcut e să te bucuri de chestii mărunte în viață. Cum ar fi o oală de mâncare bună.

-Păi da, dar mâncarea asta vă face rău și vă scurtează viața, am încercat eu să-mi susțin punctul de vedere.

-Cine are chef de o viață lungă și fără bucurie? mi-a trântit-o pe atunci doamna Maria.

Discuția asta mi-a revenit magic în minte când am fost la ORL.

-Dacă aveți probleme atât de grave cu alergiile, ar trebui să renunțați la pisică, mi-a spus medicul.

-Doamnă doctor, un animal nu e o jucărie pe care o arunci la gunoi când nu-ți mai convine, i-am retezat-o eu cu fermitatea cu care mi-o reteza pe vremuri doamna Maria mie. Un animal e o responsabilitate. Mai ales când îl crești de când era pui, animalul vede în tine singura sursă de iubire, hrană și sprijin. Cum să „renunț”?

-Păi îl dați cuiva responsabil!

-Oamenii responsabili au deja câte patru pisici fiecare, iar cei iresponsabili mi l-ar neglija și mi l-ar omorî!

-Dar dacă îl țineți, degeaba operăm noi polipii ăștia, că vor reveni iar și iar, pe fond alergic.

Și atunci am zis și eu, ca doamna Maria:

-Cu ce mă ajută pe mine o viață fără polipi, în care să nu mă pot bucura de piciorușe mici și moi, tors alintat și botic mustăcios, de curuleț cuibărit în coasta mea când mă uit la Netflix și căpșor lipit de pieptul meu când dorm? Decât o viață lungă și fără bucurie, mai bine îmi fac abonament la operații de polipi, a zecea ședință gratis.

Medicul a oftat:

-Ce simplu ar fi să tratezi oameni dacă nu ar fi cei mai mari dușmani ai propriei sănătăți.

-Din păcate, nu puteți trata oamenii ideali, pentru că ăia nu există. Nu ne puteți trata decât pe noi, proștii ăștia. Iar proasta asta și-ar urî viața dacă ar renunța vreodată la un suflet pe care și l-a asumat ca responsabilitate. Cu asta avem de lucrat. Ce soluții avem?

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading