Regretul de joi

Ieri am aflat de două decese, şi ambele mi-au atins sufletul. Dar în moduri diferite.

Dimineaţa, am aflat de moartea Iuliei Marin. O jurnalistă tânără, extrem de talentată, de curajoasă şi de atentă la detalii, “un condei sclipitor”, cum ar spune criticii din 1980.

Nu o cunoşteam personal, dar îi respectam şi-i admiram munca, lucrurile pentru care lupta, talentul de a reda expresiv situaţii şi instinctul de investigator.

Dar Iulia lupta de câţiva ani cu depresia. Căuta, împreună cu specialişti, tratamentul care să-i redea setea de viaţă şi inspiraţia. Şi undeva, ceva, s-a frânt.

Mi-aduc aminte când eram copil, iar sănătatea era de la sine înţeleasă, cum bătrânii vremii răspundeau la orice urare de bine: “Sănătate să avem”. Iar eu dădeam ochii peste cap: “Ce mare lucru e sănătatea, e normală şi gratis, de ce nu vreţi putere, bani, călătorii şi ursuleţi gumaţi Haribo?”

Iată că acum mi se dovedeşte că da, bătrânii vremii aveau dreptate, iar eu eram un copil stupid. Sănătatea e nepreţuită şi inestimabilă, iar noi, cei în linii mari sănătoşi şi funcţionali, ar trebui să fim nespus de fericiţi şi de recunoscători pentru încă o zi în care suntem liberi intern şi extern să ne facem treaba aşa cum dorim. Sau, mă rog, nu mereu cum dorim, e întotdeauna loc de mai bine, dar oricum, suntem liberi să o facem.

Al doilea deces de care am auzit m-a zdruncinat din temelii, pentru că e vorba de una dintre profesoarele mele preferate de la UNATC, doamna Sanda Manu.

Am avut-o pe doamna Sanda timp de un semestru şi a fost unul dintre oamenii care mi-au deschis ochii legat de libertatea nemărginită de creaţie de care se poate bucura un artist.

Chit că România e plină de facultăţi de arte şi de teatru, foarte puţini oameni ştiu cu adevărat să predea arte. Mulţi o fac la modul despotic şi abuziv, “eu sunt marele maestru şi-ţi arăt ţie modul MEU de a face artă, pe care ţi-l impun cu biciul şi cu joarda, şi te insult legat de cum arăţi, câte kilograme ai, forma corpului, expresia feţei, etc. etc. până te transform într-o masă amorfă de umilinţă şi lacrimi.”

Dar doamna Sanda Manu era printre profesorii puţini şi rari care ştiau a declanşa spiritul artistic autentic şi original al unui om presupune să apeşi pe cu totul alte butoane şi să-i pui la dispoziţie cu totul alt arsenal. Jocul, creativitatea, modul în care te stimula intelectual şi emoţional în fiecare zi sunt printre cele mai frumoase amintiri pe care le am din perioada facultăţii. Am iubit fiecare minut din cursurile ei, şi marele meu regret este că nu le pot parcurge din nou, cu maturitatea, încrederea în forţele proprii şi experienţa de acum.

Dar şi mai marele meu regret este că nu am ştiut niciodată să-i mulţumesc pentru inspiraţie şi pentru focul pe care a ştiut să mi-l trezească la viaţă.

Vedeţi voi, când eşti un copil abuzat şi extrem, dar extrem de nefericit, care nu primeşte nimic de acasă şi aleargă ca un disperat între facultate şi un job din care se întreţine singur, eşti prea epuizat sufleteşte să arăţi apreciere şi recunoştinţă, să găseşti cuvintele potrivite sau să îi spui omului ce înseamnă existenţa lui pentru tine.

În copilărie, am fost tratată mereu ca un balast nedorit şi ca o cantitate neglijabilă, de aceea nu consideram la 20 de ani că are vreo importanţă ce cred şi ce simt eu. Şi de aceea tăceam mult şi speram că oamenii simt ce le transmit telepatic.

Nu ştiu dacă Sanda Manu a simţit vreodată telepatic cât de mult o preţuiesc şi câtă recunoştinţă îi port, dar REGRET, REGRET, REGRET că nu am putut să i-o spun omeneşte, cu vorbe şi cu demnitate.

REGRET că nu pot da timpul înapoi să le spun tuturor celor care mi-au dat ceva din mintea şi din sufletul lor că fără încurajarea şi inspiraţia lor, azi, eu nu aş fi eu.

Poate într-o viaţă viitoare.