Cum am fost vacă fără să vreau

Uneori, omul se trezeşte, fără să vrea, emanând exact clişeele care îi displac. Şi nu la modul ironic. Noroc că omul se poate redresa.

Am eu serialul ăsta zilnic pe Instagram şi pe Page, numit Minutul de poezie. Iau aproape în fiecare zi o poezie veche sau nouă şi o recit, să mai entertainuim publicul şi din ipostaza de amator de lucruri drăguţe, nu doar din poziţia de “hai să ne simţim superiori făcând oameni de kkt”.

Okay. Şi, pentru inspiraţie, am dat strigare pe Facebook.

Au răspuns oameni cu poezii vechi, poezii noi, româneşti, străine. După sensibilităţi. Şi a răspuns şi un tip, Ştefan Silviu, pe care-l găsiţi în comentarii, şi care s-a autopropus cu o poezie proprie.

Reacţia mea iniţială a fost: Dă-vă naibii de cerşetori de atenţie, chiar nu puteţi fără s-o faceţi despre voi?

Apoi am tresărit. Ăăăhm, stai. Ăsta e exact clişeul cu care vin toţi jegoşii universului în comentarii la un artist nou şi emerging. Da, este şi despre ei.

Dacă gândesc aşa, mă alătur curentului: Să aşteptăm ca X să moară, şi pe urmă plângem ce minunat a fost.

De aceea suntem o ţară unde, dacă faci un voc populi pe străzi, ai impresia că poezia noastră a murit cu Eminescu.

Not good, Lorena. Don’t be part of the cliche.

Şi l-am recitat pe tânărul poet.

Contul lui e aici, şi dacă vă place poezia, send him love.

***

Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.