Cum faci o pisică să te iubească

E primăvară. (Moamăăă, cum am început, parcă ar fi o compunere de clasa a treia.) Ciripesc păsărelele. Le-am auzit eu, în timp ce beam o cafea în parc, după ce mă văzusem cu nişte clienţi de publicitate şi căutam să trag de timp să nu ajung acasă, unde muncitorii care izolează blocul stau şi se uită la tot ce mişcă, de zici că i-a plătit Dragnea să te monitorizeze.

Oh, dar ia stai…

Glumesc. Le-a luat toată toamna să izoleze partea cealaltă a blocului, şi la ce hârci sinistre locuiesc acolo, cred că potenţialul de spionabilitate e zero.

Şi cum stăteam eu în parc şi scrolam pe mobil, am văzut a mia oară clişeul ăla cu câinii care iubesc necondiţionat şi pisicile care-s reci şi nepăsătoare.

Şi mi-am dat seama că vine sezonul de pui aruncaţi pe străzi şi adopţii, iar ce avem noi de făcut e să anulăm acest mit.

Da, e adevărat că o pisică nu investeşte încredere în tine decât după ce demonstrezi că o meriţi, dar ăsta mi se pare mai degrabă un semn de inteligenţă. Şi, totodată, în momentul în care ai cucerit o pisică, ajungeţi să formaţi un fel de simbioză, o legătură atât de specială, cum nu poţi avea cu nici un alt animal.

Dar până acolo e departe, şi poate dura câteva săptămâni, ba chiar luni.

Voluntarele de la organizaţiile de protecţie a animalelor spun că, în cazul pisicilor, primul motiv de returnare e faptul că e rece şi neafectuoasă. Sau, cu alte cuvinte, faptul că adoptatorul se aştepta la un comportament de câine şi adoraţie by default, iar pisica nu e un spirit slugarnic.

Exceptând cazul rar când pisica te alege, nu se întâmplă aşa. Introduci animăluţul într-un loc nou, pe care nu-l cunoaşte, cu persoane care nu i-s familiare, şi cea mai firească relaţie va fi a) să se ascundă sub un pat b) să înceapă să miaune lung, sfâşietor şi tragic, a blestem de dragoste.

Trebuie să înţelegi chiar și faptul că, în cazul unei pisici ataşate de fosterul unde a fost ţinută, suferinţa după oamenii care au îngrijit-o până atunci e similară cu durerea unui om, și că TREBUIE SĂ-I DAI TIMP.

OK. Cum facem o pisică nou adusă în casă, ascunsă adânc sub pat, să ne iubească?

Primul pas: Las-o în pace.

Să insiști să iei în brațe sau să smotocești o pisică împotriva voinței ei e cam ca atunci când se freacă de tine un îngălat în autobuz. Răspunsul final e un “nu” ferm și neclintit ca hoția pesedistă.

Poţi sta în aceeaşi încăpere cu pisica, poţi lăsa la liber mâncare, apă şi litieră, să se simtă în siguranţă şi cu toate nevoile acoperite, şi aşteaptă.

Şi prin “aşteaptă”, mă refer la pasul al doilea.

Pasul al doilea: Nu sta holbat la ea şi lihnit după atenţie. 

Îmi plac căţeii. Timp de o oră, maximum două. Apoi, abia aştept să îi dau înapoi stăpânilor lor de drept. Asta pentru că pupeţii au obiceiul de a sta cu atenţia belită la tine, parcă cerând din priviri să le faci lucruri, şi de cum te mişti un pic, deja sar în sus “gata? joacă? plimbare? mâncare?”.

Chestie care, dacă s-ar lungi pe mai multe zile, m-ar scoate din minţi.

Şi dacă asta aştepţi de la un animăluţ, go for a dog.

Pisica are nevoie de “me-time”. Şi prin me-time mă refer la timp în care stă făcută covrig în coşul tău de rufe, şi nu vrea interacţiune. Sau timp în care stă la geam şi scârţâie la păsărele. Sau se ceartă comic cu un porumbel aciuat afară la fărâmiturile tale de pâine. Sau pur şi simplu, se miroase sub coadă.

De ce, dintr-o cameră plină de oameni, mâţa se duce aţă la ăla alergic, care nu încearcă s-o agaseze cu nimic? Pentru că ăla nu are energie cotropitoare şi nu caută să îi ia aerul.

Cu pisica nu poţi avea decât o relaţie bazată pe foarte multă libertate.

Deci: fă-ţi treburile tale, munceşte, fă curat, citeşte o carte, şi lasă flocosul de sub pat să simtă că eşti o prezenţă neameninţătoare.

Pasul al treilea: Dragostea trece prin stomac 

Îl am pe Pulică de 15 ani. Dar unul dintre lucrurile pe care le facem, după ce îi fierb un piept de pui sau un ficat, sau cumpăr o pulpă rotisată, e să îl hrănesc cu mâna. Aşa cum am făcut-o pe când era pui mic şi încă nu putea devora singur un piept de pui. Rupeam eu îmbucături şi i le dădeam în gură.

Iniţial, pisica o să fie reticentă, pentru că mirosul tău îi e străin. Şi da, dacă e mult prea devreme, n-o laşi să moară de foame,  tai pieptul în bucăţi şi i-l pui în bol.

Dar dacă ai făcut o pisică să-ţi mănânce din mână, deja sunteţi amici la cataramă.

E şi o şmecherie în asta: să laşi bolul plin de mâncare umedă din pliculeţ, să nu-i fie foame, dar bunătăţile speciale să i le dai numai din mâna ta. Aşa ajunge să te asocieze cu plăcerile deluxe ale vieţii.

Pasul al patrulea: Nu forţa contactul fizic 

Când o pisică e suficient de încrezătoare în tine să se vrea mângâiată, vine ea la tine. Îţi sare în braţe, ţi se urcă în cap, în spinare, te linge pe păr, că e ca o blană mai lungă, îţi morfoleşte urechile, că-i amintesc de ţâţa maică-sii. Şi da, nivelul de intimitate la care ajungi în cele din urmă cu o pisică e cumva de parcă aţi fi amândoi pisici.

Pisica e un animal care ştie extrem de bine ce vrea. Şi nu va accepta lista ta de priorităţi peste a ei niciodată.

Prin urmare: dacă îţi împinge mâna cu lăbuţa, dacă se fereşte, dacă întinde capul să nu ajungi la el, e un semn că nu are chef să pui mâna pe ea, şi tu va trebui să respecţi asta. Altfel, o să hâsâie la tine şi o să te zgârie.

Cum am zis şi mai sus: încearcă nişte supozitoare de răbdare.

Pasul al cincilea: Joacă-te. 

Şi nici măcar nu e nevoie de chestii scumpe, să te joci cu o pisică. Iei o lămpiţă cu laser şi o faci să alerge după punctul de lumină. Iei o sfoară şi legi la capăt un ghem de hârtie. Rostogoleşti o bilă. Esenţa nu e pe sofisticarea jucăriei, ci pe gradul de implicare pe care poţi să-l obţii cu ea.

O pisă care se joacă cu tine e o pisă care începe să te placă. Şi o va face, sooner or later. Pentru că mâţele sunt animale extrem de jucăuşe, de la natură.

Au o doză mare de energie, pe care nu prea au cum s-o consume în casă altfel, de aceea e important să-ţi rupi o jumătate de oră pe zi şi alte reprize mai scurte, să te joci cu ea.

“Dar nu am timp”.

Ba ai. Joaca cu pisica poate fi, de exemplu, s-o faci să fugărească laserul în timp ce tu stai pe budă dimineaţa.

Pasul al şaselea: Creează-i un safe space. 

În cazul lui Pulică, e o anumită cutie în care ştie că, dacă se bagă, va fi lăsat în pace.

Safe space e ca echivalentul safe wordului în BDSM, şi anume un loc din casa ta unde pisica se poate retrage dacă vrea să nu se mai joace şi să stea liniştită. Şi unde ştie că, dacă s-a băgat, tu prinzi hintul şi te dai jos de pe ea.

Cred că, şi în cazul relaţiilor de cuplu, majoritatea divorţurilor sunt generate de faptul că nu există un safe space unde să te poţi retrage când celălalt a devenit mai mult decât poţi suporta în momentul dat X. Şi că nu există respect faţă de safe space-ul celuilalt.

Dacă pisica înţelege că poate opri tăvăleala şi jughineala retrăgându-se în safe space, şi tu pricepi semnul, şi o laşi în pace, capătă un nou nivel de încredere în tine.

Şi da, asta presupune un anumit nivel de inteligenţă din partea ta. Câine poate avea tot prostul, dar pisică iubitoare, doar cineva cu un creier funcţional.

Pasul al şaptelea: Abordeaz-o de jos. 

Behavioriştii de căţei de talie mică îţi spun inclusiv să nu cauţi să-i atingi peste cap, de la nivelul înălţimii tale, pentru că e extrem de ameninţător pentru un animal mic să-i vină ditamai malaxorul peste el. Ci să te laşi în ghemuit şi să îl atingi de la nivelul lui, lăsându-l să se apropie el de tine.

Cu atât mai valabil pentru pisici. Primul contact cu o mâţă ar trebui să fie precum Capela Sixtină.

Dă-i un vârf de deget, dacă vrei să-ţi ia toată mâna, nu invers.

Pasul al optulea: Dacă face tâmpenii, pedepseşte-o prin ignore. 

Principalul scop al oricărei pedepse e ca vinovatul să ia notă de faptul că a greşit, să proceseze că a cauzat supărare şi să nu mai repete fapta.

Dacă ţipi la o pisică, sau omg, o loveşti, nu faci decât să începi un război deschis cu ea. Pentru că orgoliul o va face să încaseze violenţa ta ca pe o agresiune de sine stătătoare, şi rezultatul va fi sub formă de pipi pe covor, pipi în pantofi şi caca pe unde va considera ea că te enervează mai tare să găseşti caca. Şi e inventivă.

De obicei, tâmpeniile făcute de pisici sunt din două categorii: răni cauzate ţie sau altora şi obiecte stricate sau sparte.

Rănile cauzate ţie sau altora sunt, în majoritatea cazurilor, consecinţa insistenţei tale de a o smotoci după ce ţi-a arătat clar că nu are chef de asta, şi sunt strict vina ta. O pisică este o lecţie ambulantă de respectat boundaries. De aceea recomand oricui să adopte câte una, că va învăţa să ţină cont mult mai bine de limitele interlocutorilor.

Obiectele sparte sunt victimele colaterale ale chefului de joacă. Şi poţi să pedepseşti foarte simplu animăluţul luând contact cu cioburile: De ce ai făcut asta? Mi-ai spart cana. Mie îmi plăcea cana aia. Măgarule.

La faza asta, se va băga sub pat, pentru că ŞTIE că a greşit. Tu o să aduni cioburile şi îţi vezi de ce făceai, ignorând-o suveran. După gen o oră, o să fie toată la picioarele tale,  frecându-se pe lung şi pe lat, să-ţi arate extrem de multă iubire şi părere de rău.

Bine e să n-o lungeşti cu ignoratul, ci să-i accepţi, după câteva runde de cenuşă-n cap, scuza, să nu stimulezi în ea cheful de joculeţul “care ignoră mai cu foc”.

Fac pisicile şi asta?

Da. Zici că sunt oameni, doar că nu vorbesc.

Pasul al nouălea: Mângâie-o doar unde-i place. 

Ai ajuns în punctul în care pisica îţi toarce în poală, cu patru lăbuţe în tavan. Nope, nu e o invitaţie să-i freci burtica. Spre deosebire de câini, pisicile se aricesc din rărunchii fiinţei când le pui mâna pe burtă. E punctul lor vulnerabil, şi singura reacţie e să te umple de sânge.

Ţine cont, când îţi mângâi animăluţul, unde îi place să primească atingeri şi tandreţe, şi unde nu. Reacţiile sunt acolo, tu trebuie doar să fii la recepţie şi să respecţi ce ţi se comunică.

Pasul al zecelea: Dacă mănânci ceva ce nu-i e ok, dă-i să adulmece. 

Eram cu Pulică în vacanţă la nişte cunoscuţi. Şi mâncam nu mai ştiu ce. Pulică, obişnuit că eu împart cu el tot ce îi e ok, a început să se frece de mine. Eu m-am comportat cum mă port şi acasă: am rupt o bucată din chestia aia şi i-am dus-o la nas:

-Vezi, bebiţă? Nu e pentru tine.

Pulică a adulmecat mâncarea, mişcând din mustăţi, apoi m-a lăsat în pace.

-Tu chiar iubeşti pisica asta, a fost concluzia gazdelor.

PLM, care ar fi fost alternativa? S-o alung cu un bocanc în burtă, ca-n “Ion” de Liviu Rebreanu? Au trecut zilele iobăgiei, iar eu nu aş ţine niciodată un animăluţ de companie să am pe cine să îmi vărs nervii.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.