Da, e ok să refuzi flori

Foto: Facebook.

E o mică vâlvă pe social media zilele astea. Sportiva româncă Ana Maria Popescu, ex-Brânză, a luat argintul la locurile olimpice. Asta în condiţii de subfinanţare crasă de care are parte orice ramură sportivă care nu e fotbal în România. Şi realitatea e că, pentru a alerga ca amator în jurul blocului ai nevoie doar de trening şi o pereche de sneakers, dar pentru a face sport de performanţă, la nivel de competiţie mondială, ai nevoie de finanţare serioasă.

Chiar şi în condiţii de făcut din kkt bici, Ana Maria Popescu aduce medalii de trei olimpiade, deci, în orice ţară normală cu capul, ar fi la nivelul de prestigiu în care îi spui sărut mâna, doamnă şi o întrebi de cât are nevoie.

În schimb, ministrul sportului a început un război penibil de declaraţii, în care să spună că sportiva nu ar fi luat oricum aurul, nici dacă era finanţată adecvat. O infecţie de care nici măcar PSD, la vremea lui de glorie, nu ar fi fost în stare.

Când ştii că ai contribuit foarte puţin spre deloc la victoria într-o competiţie internaţională a unui sportiv, o competiţie în care alte state bagă milioane de euro, ar trebui să existe o formă de decenţă umană care să te îndemne să taci în gâţii mă-tii din gură.

Sau să nu taci.

Să zici ceva de genul: Da, admitem, nu te-am putut susţine la nivelul ator state şi e un miracol că ai obţinut argintul, aka locul 2 pe lume, în condiţiile astea, respect înzecit că ai putut compensa neajunsurile financiare şi, iată, dragi copii, o poveste demnă de un film despre cum minunata noastră sportivă a depăşit limite doar prin puterea voinţei şi a talentului.

Asta aş fi declarat eu, dacă eram eu ministrul sportului.

Dar când eşti un bou făcut grămadă – şi nu ştiu cum se face, dar PNL pare să aibă mulţi mai mulţi boi făcuţi grămadă decât PSD, cel puţin la nivel de comportament diplomatic – te apuci să mănânci kkt despre o sportivă care tocmai ţi-a adus argint olimpic că oricum nu lua aur. Asta în condiţiile în care nu ai ajutat-o cu mare lucru nici măcar să ia tinichea.

Cine ar mai accepta florile alea, în aceste condiţii?

E un clişeu extrem de iritant care spune că, doar pentru că te-ai născut cu un vagin, ar trebui să rânjeşti la flori şi să ţi se pară un înlocuitor pentru respect real, pentru susţinere autentică, ba chiar pentru banii pe care ar trebui să-i primeşti dacă erai bărbat. Am câteva situaţii în care unii şi alţii m-au rugat să le fac diverse servicii “că îţi cumpărăm flori”. Marş de aici cu florile tale cu tot. Vrei munca mea? Plăteşte-mă. Pe un bărbat l-ai fi plătit.

Ana Maria Popescu e eroina mea. Gestul ei de a expedia scurt florile mi-a umplut inima de fericire. Gestul ei de a nu mima amabilitate falsă când NU beneficiază de respect şi susţinere pentru rezultatele cât se poate de reale şi de consistente pe care le pune de un deceniu pe masa României e just şi justificat.

“Nu mai avem sportivi ca altădată”, guiţă toate babele nostalgice.

Întrebare: ce am făcut cu sportivii de altădată, să îşi menţină performanţa? E inadmisibil cum minora Nadia Comăneci, un copil fenomenal de talentat, a încăput pe ghearele monstrului ăluia dezgustător de Nicuşor Ceauşescu, şi nimănui nu i s-a părut nimic ieşit din comun. Toţi se laudă cu Nadia, dar uită cum a tratat-o România pe Nadia. Apropo de “vai, să ne protejăm copiii de homosexuali”. Dar de obsedaţi sexuali tradiţionali daci când morţii mamelor voastre aveţi de gând să protejaţi fetiţele? Cele pe care toţi judecătorii le consideră capabile de consimţământ de pe la 12 ani, când vine vorba să-i judece pe rahaţii cu ochi care se folosesc de ele.

Şi ce facem pentru sportivii de acum, să le pretindem performanţele sportivilor de altădată? O p*lă. După ce că nu facem nimic, mai şi comentăm prost şi aiurea.

Ana Maria Popescu nu avea nici un motiv pe pământ să accepte acele flori. Nu în aceste condiţii. Florile nu sunt o reparaţie. Nu sunt un substitut pentru tot ce nu ţi s-a oferit, deşi ai demonstrat în repetate rânduri că meriţi. Nu sunt un substitut pentru apreciere reală şi eşecul de a asuma toate modurile în care statul român nu a ajutat-o, deşi ne arată de trei olimpiade ce poate.

Şi nici măcar nu i-a zis să şi le bage adânc în c, cum i-aş fi zis eu. Da, la microfon, să audă tot poporul. Poporul ăla care se bate pumnul în piept cu victoriile unor sportivi şi nu îşi pune problema eforturilor pe care le presupun numitele victorii.

***

Dacă v-a plăcut acest text, susţineţi activitatea siteului cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Prashant says:

    Sug pula.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: