Curmala oarbă

 (publicată iniţial pe Yahoo 360, pe 14 august)

Adică, în engleză, “Blind Date”.

Trebuia să ne întâlnim. La mare. Mai exact, la “Vama Veche”. Poate ar fi fost simplu să ne întâlnim într-o cafenea banală de capitală, ca oamenii, să bem şi să ne cunoaştem, dar nu!… Nu era pentru mine şi pentru tine. Noi trebuia să ieşim din comun, să facem lucrurile altfel decât alţii, pentru că între noi mijea şi se contura IUBIREA PERFECTĂ. Cu majuscule, da, n-am apăsat din greşeală pe “capslock”.

Mi-aduc aminte emoţia cu care mi-am ales rochia pe care urma s-o port în clipa respectivă – camera mea rămasă în urmă arăta de parcă ar fi traversat-o un uragan – gloss-ul transparent de buze cu gust de cireşe coapte, rimelul pe care-l cumpărasem pentru că reclama lui arăta un drumeţ hodinindu-se la umbra unor gene-mamut… , parfumul fresh – acvatic – dat fiind că era o întâlnire la mare, trebuia să port un parfum adecvat, nu?

Emoţie. Emoţie care m-a însoţit în tren, şi s-a cuibărit în compartiment, vibrând. Mă uitam la toţi familiştii cu burţi mari şi albe care se duceau în vacanţă însoţiţi de copii gălăgioşi, în răbufnirile unui permanent “vreau…” (la toaletă/buboane/suc/cartea cu desene/ba dă mi-o mie/ba până acum n-o vroiai/ba o vroiaaaam/eşti un prost şi un măgar!!/mami zice Ana de mine că sunt proooooooost!!! Îîîîh/Ana, nu-i frumos să vorbeşti aşa cu fratele tău/Păi şi tu eşti proastă! etc. etc. etc.) Nu mă băga nimeni în seamă… Iar eu aşteptam clipa magică a întâlnirii cu tine. Te purtam în mine atât de adânc, ca pe o sarcină. Mi-era dor să te ating fizic, nu mă refer neapărat la sex, mă refer la prima întâlnire între două epiderme. În general, între două mâini drepte, la început. Primul schimb de informaţii viscerale, de dezvăluiri nedezvăluite, pe care şi unul, şi celălalt – uneori, şi una, şi cealaltă – le ştiu, dar nu le pot formula în cuvinte. Ceva neformulabil, neformabil, neformat. Adică, o sarcină . O sarcină a sufletului.

Am coborât la gară la Constanţa, plutind printre – şi simţindu-mă deasupra – precupeţilor de cazări, mormanelor de geamantane, freamătului de lume şi fluieratului ireverenţios al golanilor. M-am dus întins până la autobuzul de “Vamă”, care urma să plece în 10 minute. Şoferul mi-a spus cu un ton sincer, lipsit de vulgaritate, care mi s-a întipărit în minte:

-Eşti frumoasă.

În clipa aceea încărcată de emoţie, acest lucru nu era un simplu compliment, purta greutatea unei sentinţe. Pentru că nu era un moment de frumuseţe oarecare, era un moment în care îmi doream să fiu răvăşitor de frumoasă, să fiu perfectă, să fiu sirena născută din spuma mării şi venită să te răpească. Să înfigă în tine gene interminabile, şi să te pecetluiască cu gloss-ul străveziu, evocare lunecoasă a cireşelor coapte. Dar şoferul de autobuz nu avea de ce să ştie toate acestea:

-Mulţumesc.

Ne apropiam din ce în ce mai mult. Pentru prima oară în viaţa mea, ştiam ce îmi doream, fără îndoieli, teamă şi “gânduri secunde”. Ştiam că tu eşti… Mă uitam la vegetaţia mângâiată de soare, la căsuţele mici, la oamenii aproape goi, de parcă mu-i mai văzusem niciodată până acum. În fond, drumul e acelaşi… ceea ce contează e încărcătura cu care îl străbaţi.

-Gata, am ajuns.

Am coborât, luând o gură de aer sărat, cu gust de mare. Abia mă ţineam pe picioare, presimţirea făpturii tale solare şi concrete mă copleşea.

Vizavi, era un nene care vindea scoici imense, unele perfecte, altele strâmbe, altele de-a dreptul diforme, altele de o frumuseţe, să zicem, alternativă. Dar în toate, fără excepţie, se auzea marea.

Ţi-am cumpărat atunci o scoică spiralată, un mic labirint ascuns sub învelişul neted şi marmorat. Urma să fie primul meu cadou pentru tine… deşi între timp am observat că ai obiceiul de a da cadourile mai departe. Pe atunci, însă, nu ştiam.

Şi… te-am sunat:

-Alo?

Nu mi-am recunoscut vocea. Era sugrumată, strangulată, gâtuită.

-Da, spune!

Sec şi tăios ca lama. Mi-a venit rău.

-Eu… sunt aici…, am şoptit.

-Unde “aici”? ai continuat tu pe acelaşi ton.

-În “Vamă”.

Nu înţelegeam nimic.

-Azi???

-Da, azi, de ce?

-Păi nu trebuia să ne întâlnim ieri?? Eu am plecat ieri seara!

Am numărat în gând zilele… aveai dreptate. Parţial… Altminteri, de ce nu m-ai aşteptat şi tu, o zi? Ce ar fi fost o zi, pe lângă anii îndelungaţi de căutări zadarnice, pierdere de timp şi auto-iluzionare???

Şi să ştii că mai păstrez scoica aceea. Mai ascult câteodată marea dinlăuntru.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

7 Responses

  1. Astea sunt riscurile cand transpui realul in basm in mintea ta, sau si cand te iei prea in serios. Mi se pare ca e folositor sa mai cazi metaforic in cur din cand in cand, ca sa ai o perspectiva corecta asupra realitatii.
    Cand te gandesti la intamplarea asta, razi sau inca te supara?

  2. Mă distrează la culme. 🙂

  3. Cate o data ma surprin tinand nu stiu ce discurs pedant nustiucui, ca un profesor care vorbeste pentru clasa a 6-a. Cred ca am luat asta de la parinti. Oricum, nu ma gandeam la cat de plini de noi putem spune unele lucruri, de parca detinem adevarul absolut. Parca recitam legile fizicii. Am inceput sa fac un exercitiu: sa imi imaginez cum ar fi daca as zice aceleasi lucruri in pula goala; e imposibil sa te iei in serios asa. 😀

  4. Indiferent de tipul ochelarilor, e foarte frumos si sensibil ce ai scris tu aici. Iar clipul de la sfarsit imi aduce aminte de un film, cu aceleasi trasaturi ca si scrierea ta, numit C.R.A.Z.Y. in care laitmotivul era un disc vinil cu melodia Crazy, cantata de Patsy Cline.

  5. Me says:

    Uneori imi place sa citesc povestea asta .E preferata mea.De fiecare data ,imi da aceeasi stare de emotie si bucurie, pentru ca imi aminteste de cateva din poznele mele .Cu ani in urma am vrut sa fac cuiva drag o surpriza , pentru ca urma sa sarbatorim ziua numelor noastre Mihaela si Gabriela.Am pregatit totul, pas cu pas, drum 250 km, bilete concert trupa preferata, cadou, obiective turistice, surprize etc.N-am sa uit niciodata ce fata am facut cand increzatoare , cu biletele de concert in mana , in fata afisului,am constatat ca am ajuns cu o zi mai tarziu.Ramasesem cu impresia ca sf. e pe 7 noiembrie.Noroc ca ma pricep sa improvizez.Iar la mare……..cine naiba putea sa fie atat de tampit sa care in loc de haine o ditamai geanta plina cu :patura, lumanari , flori, sampanie, pahare ,casetofon, muzica preferata etc.Adica un decor intreg pentru un rasarit de soare care nu avea nevoie de toate astea.Numai mie putea sa mi se intample sa ploua cu galeata si sa se inunde statiunea.Noroc ca umbrela de soare se poate folosi si pentru astfel de situatii.

  6. Hapi says:

    5 minute te-am insotit si eu in drumul catre Vama… . Chiar daca timpul a trecut, am putut simti ce-ai simtit atunci. Eu cred ca trairile astea au valoare si atunci cand obiectul care le-a “cauzat” se pierde.
    Si-ai mai invatat ceva… am avut si eu aceleasi lectii. Totusi, cred c-am si ramas repetenta.

  7. Lorena Lupu says:

    🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger