Curmala oarbă

 (publicată iniţial pe Yahoo 360, pe 14 august)

Adică, în engleză, “Blind Date”.

Trebuia să ne întâlnim. La mare. Mai exact, la “Vama Veche”. Poate ar fi fost simplu să ne întâlnim într-o cafenea banală de capitală, ca oamenii, să bem şi să ne cunoaştem, dar nu!… Nu era pentru mine şi pentru tine. Noi trebuia să ieşim din comun, să facem lucrurile altfel decât alţii, pentru că între noi mijea şi se contura IUBIREA PERFECTĂ. Cu majuscule, da, n-am apăsat din greşeală pe “capslock”.

Mi-aduc aminte emoţia cu care mi-am ales rochia pe care urma s-o port în clipa respectivă – camera mea rămasă în urmă arăta de parcă ar fi traversat-o un uragan – gloss-ul transparent de buze cu gust de cireşe coapte, rimelul pe care-l cumpărasem pentru că reclama lui arăta un drumeţ hodinindu-se la umbra unor gene-mamut… , parfumul fresh – acvatic – dat fiind că era o întâlnire la mare, trebuia să port un parfum adecvat, nu?

Emoţie. Emoţie care m-a însoţit în tren, şi s-a cuibărit în compartiment, vibrând. Mă uitam la toţi familiştii cu burţi mari şi albe care se duceau în vacanţă însoţiţi de copii gălăgioşi, în răbufnirile unui permanent “vreau…” (la toaletă/buboane/suc/cartea cu desene/ba dă mi-o mie/ba până acum n-o vroiai/ba o vroiaaaam/eşti un prost şi un măgar!!/mami zice Ana de mine că sunt proooooooost!!! Îîîîh/Ana, nu-i frumos să vorbeşti aşa cu fratele tău/Păi şi tu eşti proastă! etc. etc. etc.) Nu mă băga nimeni în seamă… Iar eu aşteptam clipa magică a întâlnirii cu tine. Te purtam în mine atât de adânc, ca pe o sarcină. Mi-era dor să te ating fizic, nu mă refer neapărat la sex, mă refer la prima întâlnire între două epiderme. În general, între două mâini drepte, la început. Primul schimb de informaţii viscerale, de dezvăluiri nedezvăluite, pe care şi unul, şi celălalt – uneori, şi una, şi cealaltă – le ştiu, dar nu le pot formula în cuvinte. Ceva neformulabil, neformabil, neformat. Adică, o sarcină . O sarcină a sufletului.

Am coborât la gară la Constanţa, plutind printre – şi simţindu-mă deasupra – precupeţilor de cazări, mormanelor de geamantane, freamătului de lume şi fluieratului ireverenţios al golanilor. M-am dus întins până la autobuzul de “Vamă”, care urma să plece în 10 minute. Şoferul mi-a spus cu un ton sincer, lipsit de vulgaritate, care mi s-a întipărit în minte:

-Eşti frumoasă.

În clipa aceea încărcată de emoţie, acest lucru nu era un simplu compliment, purta greutatea unei sentinţe. Pentru că nu era un moment de frumuseţe oarecare, era un moment în care îmi doream să fiu răvăşitor de frumoasă, să fiu perfectă, să fiu sirena născută din spuma mării şi venită să te răpească. Să înfigă în tine gene interminabile, şi să te pecetluiască cu gloss-ul străveziu, evocare lunecoasă a cireşelor coapte. Dar şoferul de autobuz nu avea de ce să ştie toate acestea:

-Mulţumesc.

Ne apropiam din ce în ce mai mult. Pentru prima oară în viaţa mea, ştiam ce îmi doream, fără îndoieli, teamă şi “gânduri secunde”. Ştiam că tu eşti… Mă uitam la vegetaţia mângâiată de soare, la căsuţele mici, la oamenii aproape goi, de parcă mu-i mai văzusem niciodată până acum. În fond, drumul e acelaşi… ceea ce contează e încărcătura cu care îl străbaţi.

-Gata, am ajuns.

Am coborât, luând o gură de aer sărat, cu gust de mare. Abia mă ţineam pe picioare, presimţirea făpturii tale solare şi concrete mă copleşea.

Vizavi, era un nene care vindea scoici imense, unele perfecte, altele strâmbe, altele de-a dreptul diforme, altele de o frumuseţe, să zicem, alternativă. Dar în toate, fără excepţie, se auzea marea.

Ţi-am cumpărat atunci o scoică spiralată, un mic labirint ascuns sub învelişul neted şi marmorat. Urma să fie primul meu cadou pentru tine… deşi între timp am observat că ai obiceiul de a da cadourile mai departe. Pe atunci, însă, nu ştiam.

Şi… te-am sunat:

-Alo?

Nu mi-am recunoscut vocea. Era sugrumată, strangulată, gâtuită.

-Da, spune!

Sec şi tăios ca lama. Mi-a venit rău.

-Eu… sunt aici…, am şoptit.

-Unde “aici”? ai continuat tu pe acelaşi ton.

-În “Vamă”.

Nu înţelegeam nimic.

-Azi???

-Da, azi, de ce?

-Păi nu trebuia să ne întâlnim ieri?? Eu am plecat ieri seara!

Am numărat în gând zilele… aveai dreptate. Parţial… Altminteri, de ce nu m-ai aşteptat şi tu, o zi? Ce ar fi fost o zi, pe lângă anii îndelungaţi de căutări zadarnice, pierdere de timp şi auto-iluzionare???

Şi să ştii că mai păstrez scoica aceea. Mai ascult câteodată marea dinlăuntru.