Dragoste la prima pagină

Îl traduc, deci îl citesc. Îl citesc, deci îl descopăr. Îl descopăr, deci trăiesc unul din acele momente rare, în care o poveste mă fură şi mă poartă într-un vârtej fascinant. Pentru că deţine acel strop de vrajă, care face diferenţa între text corect scris, şi artă. Mă fascinează, deci îi mulţumesc soartei care mă face să fiu traducătoarea lui. Şi mă jur, dacă aş fi atât de stabilă financiar, încât să-mi permit gestul, l-aş traduce gratuit!

Iată-l, prezentat de criticul William Styron:

Edward Bunker e unul din acei câţiva – foarte puţini – scriitori americani care au creat literatură autentică din experienţele lor de infractori şi de prizonieri. Acum în vârstă de cincizeci de ani, Bunker n-a mai fost întemniţat din 1975, dar, înainte de acest an, şi-a petrecut aproape toţi anii din viaţă pe după gratii, exceptându-i pe aceia ai copilăriei foarte timpurii. Altfel spus, până după patruzeci de ani, Bunker a cunoscut mult mai bine încarcerarea, ca formă de viaţă, decât libertatea, chiar pe cea mai limitată. Faptul că o carieră ca a sa – atât de evident lipsită de stimulentele naturale ale educaţiei şi ale realizărilor personale – a putut produce un scris de o asemenea calitate, e extrem de neobişnuit; şi faptul că aceasta a creat nu doar “Mai crud decât o fiară”, ci încă alte două romane de o valoare literară incontestabilă (până acum) e surprinzătoare, aşezându-l pe Bunker în grupul restrâns al scriitorilor-captivi, a căror operă se caracterizează prin integritate, măiestrie şi pasiune morală, în aşa măsură încât să solicite în mod serios atenţia noastră. Pentru a înţelege natura realizărilor ieşite din comun ale lui Bunker, e necesar să trecem în revistă câteva din detaliile vieţii lui, o viaţă de lipsuri şi de violenţă, într-adevăr, o viaţă atât de marcată de nihilism – cel puţin, în mintea cititorului burghez – încât să facă aproape complet neverosimilă orice idee de creativitate, sau eventuala înflorire a unei cariere literare.

Bunker s-a născut şi a crescut chiar la Hollywood, în California. Spre deosebire de majoritatea infractorilor americani, el s-a născut alb. Tatăl său a fost maşinist în teatre recunoscute din Los Angeles şi, din când în când, îşi găsea de lucru şi în studiourile de film – a lucrat la un moment dat pentru Hal Roach Organization, în timpul turnării celebrelor comedii “Our Gang”. Mama lui a fost dansatoare profesionistă, şi a fost angajată în trupa de balet a filmelor lui Busby Berkeley. Alcoolismul l-a trimis pe tatăl lui Bunker într-un spital de stat, iar cuplul a divorţat atunci când Bunker avea patru ani. Răvăşită de timpurile grele ale Marii Depresiuni Economice, viaţa băiatului a urmat modelul numeroaselor cazuri care sunt generate de alcoolism şi familii destrămate. El a tot intrat şi ieşit în orfelinate şi şcoli militare, din cadrul cărora a început să evadeze cu o hotărâre accentuată de revolta împotriva autorităţii, pe care o nutrea chiar şi la acea vârstă fragedă. La unsprezece ani, a fost internat pentru o scurtă perioadă la Spitalul de Stat Camarillo şi, un an mai târziu, a fost trimis la şcoala de corecţie juvenilă de la Whittier. A fugit de acolo şi, după ce a fost prins, a fost trimis la o şcoală mult mai dură, menită băieţilor nedisciplinaţi cu patru sau cinci ani mai în vârstă. Aici, a petrecut aproximativ un an, şi a fost eliberat condiţionat la paisprezece ani. După douăzeci şi nouă de zile de libertate, a fost prins pe când încerca să jefuiască un magazin de băuturi spirtoase şi a fost împuşcat (şi rănit superficial) de către proprietar. Acest delict i-a adus lui Bunker o sentinţă de un an de închisoare la Lancaster, deşi avea cu mult mai puţin decât vârsta prevăzută legal, de la optsprezece la douăzeci şi cinci de ani. De-a lungul acestei perioade, Bunker a nimerit în permanenţă într-un mediu populat de delincvenţi mai în vârstă. După ce a înjunghiat un gardian la Lancaster, el a fost dus la Închisoarea Districtului Los Angeles, unde, la cincisprezece ani, a fost trimis în sectorul rezervat criminalilor notorii. Printre cei deţinuţi acolo, se aflau numeroşi criminali care aşteptau pedeapsa cu moartea. Datorită vârstei, şi datorită avocatului său, renumitul Al Matthews, care a preluat cazul pro bono şi care a fost capabil să demonstreze că funcţionarii caselor de corecţie au abuzat de Bunker în mai multe cazuri anterioare, judecătorul a decis că acesta era prea tânăr pentru San Quentin, şi l-a condamnat la întemniţare în închisoarea districtului, cu eliberare condiţionată. Aplicarea sentinţei a fost suspendată. A fost eliberat.

În timpul acestei scurte perioade de libertate, Eddie s-a împrietenit cu doamna Hal Wallis, soţia renumitului producător de film (“Casablanca”, “Becket” şi multe altele), ea însăşi actriţă de unică ocazie în “Keystone Comedies” a lui Mack Sennett. Louise Fazenda Wallis a făcut eforturi pentru a-l îndruma pe Eddie pe calea onestităţii şi a demnităţii, dar preocuparea ei a rămas fără rezultate. Prietenii lui, exceptând-o pe Louise Wallis, erau absolvenţi ai şcolilor de corecţie şi infractori profesionişti de renume. Bunker, acum în vârstă de şaisprezece ani, a început să vândă marijuana, s-a angajat entuziast în “ciordeli” (furturi profesioniste din magazine) şi a învăţat scurte jocuri de noroc, cum ar fi pariurile, “Spânzurătoarea” şi “Schimbarea Banilor”. A fost somat să tragă pe dreapta de doi detectivi în timp ce transporta marijuana. A început o urmărire sălbatică pe străzile Los Angeles-ului; maşina condusă de el a răsturnat alte trei maşini şi a izbit un camion poştal înainte de a fi prins. Judecătorul nu era încă dispus să trimită un copil de 16 ani la San Quentin, şi l-a condamnat la un an în închisoarea districtului, urmat de eliberare condiţionată. El a evadat.

Din acest punct, norocul lui Bunker s-a terminat. Mai exact, calendarul afirma că are şaptesprezece de ani – încă nu are optsprezece, dar e suficient de aproape de această vârstă. Pentru evadare şi pentru atacul aspra gardianului de la Lancaster, i s-au acordat două condamnări succesive cu termene de la şase luni la zece ani, şi a fost trimis la San Quentin.

În timpul acestei perioade petrecute la San Quentin – de patru ani şi jumătate – Bunker a descoperit cărţile, şi a început să citească şi să scrie. Louise Wallis i-a trimis o maşină de scris portabilă, respectiv un abonament la ediţia de duminică a “New York Times” şi la “Book Review”. În timp ce explora entuziasmat literatura, a devenit un cititor nepotolit, devorând patru sau cinci cărţi pe săptămână, care variau de la o “Istorie Militară a Occidentului”, până la colecţii de povestiri scurte editate de “New Yorker”, şi până la romane de Thomas Wolfe, Faulkner, Dreiser, Hemingway şi Dostoievski, şi alţii la fel de renumiţi ca şi ei, sau mai puţin renumiţi. El a şi scris un roman, pe care l-a considerat ulterior ca fiind foarte prost, şi multe povestiri scurte, toate rămase nepublicate.

Când a fost eliberat pe cuvânt de onoare, s-a întors în lumea de afară cu intenţii serioase de a se îndrepta, şi a fost luat iar sub aripa Louisei Wallis, care a obţinut o slujbă pentru protejatul ei la o casă de copii din apropiere, a cărei principală susţinătoare era ea; acolo, e a fost angajat ca un amestec de şofer, supraveghetor al bazinului de înot, preceptor al sălii de studiu şi îndrumător. Din păcate, protectoarea lui a început să sufere de o formă gravă de depresie, şi a devenit indisponibilă, iar Bunker şi-a pierdut singura ancoră într-o lume precară. Acum în vârstă de douăzeci şi trei de ani, el a încercat să obţină slujbe cinstite, cum ar fi acelea de analist de scenarii sau de cititor la diverse studiouri de film, dar, datorită cazierului său, a fost respins. Dându-şi seama că lacătul care îl încuiase în închisoare, îl încuia totodată în afara societăţii, a hotărât, după cum a spus, să “se descurce cu propriul cap”, ceea ce a însemnat să vândă maşini sportive folosite ca şi faţadă, în timp ce planifica delicte în penumbră. El concepea intrigile unor tâlhării care erau puse în practică de alţii. “Până atunci, tipii ăştia jefuiau magazinele de băuturi spirtoase sub impulsul momentului”, îşi aminteşte el. “Eu le-am aranjat lucrurile în aşa fel, încât să poată câştiga nişte bani.” El planifica de asemenea să le organizeze pe prostituatele din Hollywood, jecmănindu-i pe peşti şi pe madame, pentru ca aceştia să-i plătească protecţie. El a trăit astfel timp de patru ani. Între timp, se îndepărtase de relaţia lui cu Louise Wallis. În sfârşit, e prins într-un caz de punere în circulaţie a unor cecuri falsificate şi e condamnat să se întoarcă în San Quentin pe o perioadă nedeterminată, care putea varia între şase luni şi paisprezece ani. Aceasta a fost cea mai îndelungată perioadă de detenţie a lui Bunker, una care nu a luat sfârşit decât după ce a stat şapte ani în captivitate. În această perioadă, a continuat să citească enorm de mult şi să scrie cu pasiune şi cu o sârguinţă surprinzătoare, ducând la bun sfârşit patru romane nepublicate şi multe povestiri scurte. Pentru că îi lipseau banii, să le poată trimite prin poştă, îşi vindea adeseori sângele pentru a face rost de sumele necesare, să expedieze revistelor povestirile respective. El îşi aminteşte acest răstimp ca fiind unul apropiat de nebunie – pentru că sentinţa era exagerat de lungă, luând în considerare delictul care o generase – falsificarea fiind considerată de obicei o infracţiune minoră. Partea cea mai îngrozitoare era că sentinţa era redistribuită în fiecare an, astfel că el nu putea şti niciodată dacă va fi eliberat condiţionat în şase luni, sau şase ani, sau în orice interval dintre acestea.

“Mai crud decât o fiară” are ca principală temă furia şi frustrarea pe care o resimte protagonistul romanului, care, ca şi autorul acestuia, e eliberat de închisoare şi nu are de înfruntat decât indiferenţa, în cel mai bun caz – şi în cel mai rău, ura şi ostilitatea lumii de afară. Una din amintirile cele mai incisive pe care le reţine Bunker din acea vreme este faptul că pantofii cei noi de stradă îi provocau pustule grave pe picioare, după acei ani în care a purtat papucii imenşi şi groşi de la închisoare. El a scris peste două sute de scrisori pentru a candida la diverse locuri de muncă legale – dar nu a primit nici măcar un singur răspuns, cazierul său acţionând ca un veritabil blestem. Un adevărat paria al societăţii, Bunker a păşit iar pe calea infracţiunilor. Într-o noapte, după ce a spart şi jefuit seiful de podea al unui bar, el a fost arestat după o urmărire spectaculoasă cu maşina.

În momentul arestului său, el a simulat nebunia, afirmând că s-a născut în 1884 şi că el l-a avertizat pe Roosevelt în privinţa atacului japonez de la Pearl Harbor. În timpul punerii sale sub acuzare, el ii spune judecătorului că Biserica Catolică vrea să-i implanteze un radio în creier. Acţiunea a fost suspendată, solicitându-se un control psihiatric. Psihiatrii care l-au examinat pe Bunker au descoperit că acesta era un “paranoic acut cu schizofrenie cronică, halucinaţii auditive şi mania persecuţiei”. Acest şiretlic a avut atât un succes atât de mare, încât a determinat ca el să fie trimis la închisoarea din Vacaville, unde a fost considerat un factor de risc major, o ameninţare pe care Bunker făcea tot posibilul să o exploateze, căutând fiecare oportunitate care i se ivea, să flecărească zgomotos cu pereţii.

În cele din urmă, s-a întors la Los Angeles pentru procesul de spargere a seifului, a achitat cauţiunea şi a rămas liber, timp de un an. De vreme ce se afla pe străzi, el se mişca încolo şi încoace între Los Angeles şi San Francisco, conducând ceea ce el numeşte acum “un imperiu al drogurilor uşoare.” În acest moment, pentru a-şi suplimenta veniturile, el a hotărât să jefuiască o bancă mică, dar prosperă, din Beverly Hills. De aici încolo, şirul de coincidenţe care au urmat ar fi avut o tentă comică, dacă deznodământul nu ar fi fost atât de cumplit. Fără ca el să ştie, maşina lui Bunker, în momentul în care acesta a pornit să jefuiască banca, fusese dotată în secret cu un radiotransmiţător de către agenţii Secţiei de narcotice, care se aşteptau ca micul lor instrument să le permită să îl urmărească pe escroc înspre o tranzacţie de droguri. Spre surprinderea lor, Bunker, înarmat şi pregătit să comită un jaf, şi acum urmărit, în maşina lui, nu doar de agenţii pe motociclete dar şi de un elicopter, i-a condus pe poliţişti până la uşa băncii, unde a urmat dezlănţuirea unui infern în toată regula, dat fiind că spărgătorul zădărnicit a fost recunoscut de îndată, urmărit şi, după o lungă vânătoare cu maşina, a fost prins sub ameninţarea puştii şi bătut cu bestialitate. De această dată, perspectivele erau cu adevărat sinistre. El a încercat să se sinucidă. Un triplu ratat, Bunker a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru tâlhăria comisă asupra băncii şi la şase ani pentru planificarea traficului cu droguri, cele două sentinţe urmând a se derula consecutiv.

Aici s-ar fi terminat povestea noastră – aceea a încă unui inadaptat mizerabil, condamnat la moartea vie pe care o reprezintă condamnarea instituţională – dacă nu ar fi existat capacitatea de a mântui a artei. Pentru că, trebuie să ne amintim faptul că, până şi în perioada în care a trăit în păcate, Bunker a muncit din greu pentru a deveni scriitor. Primul lui roman, “Mai crud decât o fiară”, a fost acceptat pentru publicare încă din momentul în care îşi aştepta procesul.

El se afla supus sistemului federal de penalizare, datorită jafului comis asupra băncii şi acuzaţiilor legate de narcotice, şi s-a pomenit că este expediat să îşi execute pedeapsa la Penitenciarul Federal McNeil Island, din Puget Sound, Washington. În timp ce se afla acolo, el şi-a arătat încă o dată revolta împotriva autorităţii şi a refuzat să se lase cazat într-o celulă de zece oameni. Pentru această rebeliune, a fost mutat la cea mai înfricoşătoare închisoare din America, o clădire imensă sin Marion, Illinois, care deposedase Alcatraz-ul de titulatura de fortăreaţă menită să găzduiască cei mai siniştri criminali ai naţiunii, un loc unde trei sute de prizonieri sunt supravegheaţi de şase sute de gardieni. Chiar dacă era încarcerat aici, Bunker a continuat să scrie. Cel de-al doilea roman al său, “Fabrica de animale”, a fost finalizat aici. (Un al treilea roman, “Băieţelul mic şi albastru”, a apărut în 1982.) Între timp s-a întâmplat lucrul cel mai important din punctul de vedere al carierei sale literare şi, totodată, al destinului său ulterior: în anul 1973, a fost publicată cartea sa “Mai crud decât o fiară”; a fost primită cu cronici excelente şi o atenţie considerabilă. Trebuie să menţionăm, totodată, că între timp, Bunker devenise deja o legendă a lumii interlope, şi faima lui se extinsese până în lumea de afară. El scrisese articole furioase pentru “The Nation”. Un eseu mistuitor pe care îl scrisese, referindu-se la criza rasială din închisorile americane, fusese publicat în “Harper’s Magazine” şi anunţat într-un mod extrem de reliefat pe copertă; teza lui – referitoare la faptul că duşmănia ireconciliabilă dintre albii şi negrii din închisoare va duce, în mod sigur, la o catastrofă – era o avertizare care a generat o îngrijorare generală. Acest articol şi publicarea romanului “Mai crud decât o fiară” au fost cruciale pentru a-i obţine eliberarea condiţionată în 1975. El a rămas cu seninătate în afara gratiilor, în anii care au urmat.

În prezent, Bunker locuieşte împreună cu soţia lui la Los Angeles, unde continuă să scrie literatură, şi unde a obţinut succese considerabile în calitate de scenarist. În 1978, “Mai crud decât o fiară” a fost ecranizat, sub titlul “Straight Time”, cu Dustin Hoffmann în rolul principal. Filmul nu a fost un succes comercial şi a fost ignorat de critică, în mod inexplicabil, deşi e o operă plină de tensiune şi incredibil de bine realizată, care explorează temele crimei şi ale pedepsei cu o pătrundere impresionantă. În 1985, Bunker a colaborat la scenariul filmului “Runaway Train (Trenul evadării)”, o dramă captivantă despre câţiva infractori care fug dintr-o închisoare din Alaska. Filmul a fost bine primit de critică şi de public, şi a obţinut nominalizări la Oscar pentru vedetele sale, Jon Voight şi Eric Roberts. Bunker s-a adaptat perfect la viaţa în societate, după atâţia ani de violenţă şi disperare. Atitudinea şi comportamentul său trădează liniştea unui om care s-a împăcat cu sine după o viaţă de groază existenţială pe care puţini din cetăţenii obişnuiţi, care se supun legilor, pot să şi-o imagineze.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. foarte frumoasa viata lui bunker si foarte frumoasa initiativa ta! dar acuma serios, te muti pe wordpress? si apropo, avem acelasi format de pagina, iar mie imi plac coincidentele…na, nu-s tocmai cea mai matura persona de pe planeta! hugs

  2. foarte tare. persoanele mature mă plictisesc de moarte. 🙂

  1. February 24, 2009

    […] Dragoste la prima pagină (Lorena Lupu) l-am furat  de aici -> http://lorenalupu.wordpress.com/2008/01/01/dragoste-la-prima-pagina/ […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger